3. Patriarhatul fără bănci. O economie de piață fără capitalism

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

„Vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe…”. După acest vers eminescian, am propus în episodul anterior un exercițiu de imaginație: să vedem cum s-ar putea sfârși brusc sistemul economic actual, pentru a-i înțelege începuturile. Să mai zăbovim puțin la această etapă foarte timpurie a creației monetare.

Să zicem că au fost îndeplinite primele condiții – a (re)apărut diviziunea muncii și o producție de bunuri peste consumul propriu, care să permită schimburile. Cei mai puternici fizic, mai bine înarmați sau cu mai multă voință și-ar impune un control nedisputat asupra unei zone oarecare. Ei ar înțelege avantajul de a avea un teritoriu pacificat, în care producția să se reia cât mai curând, devenind apărători ai celor slabi (fie din primul moment, fie după o etapă ca jefuitori, sau alternând cele două activități).

Aceștia ar constitui o primă clasă aristocratică, având ca rol să asigure nevoia fundamentală de securitate. În acel moment, ei ar fi statul. Nu se pune problema ca unul singur să exercite acea putere, așa că mai mulți vor fi cooptați la gestionarea puterii, având între ei relații democratice, de egali, sau de vasalitate. Însă între ei și cei lipsiți de putere nu poate fi vorba de egalitate.

Cuvântul lor ar fi din start o garanție suficientă pentru o promisiune a unui schimb viitor – cum ar fi returnarea unui împrumut după recoltă. Încât ar putea deja să genereze credite, dacă ar avea o asemenea idee. Sau să funcționeze ca garanți pentru terți, supervizând desfășurarea cinstită a unor astfel de înțelegeri. (Altfel spus, ar dezvolta deja atribuții de ordin juridic și bancar.)

E neplauzibil că o societate bazată inițial pe forță brută ar fi un matriarhat. Dimpotrivă, clasa protectoare dominantă va fi exclusiv masculină. Dar cum singura sursă inițială de acumulare vor fi brațele de muncă, natalitatea și prin urmare familia vor fi stimulate. Ordinea rezultată va fi un patriarhat, în care relațiile strânse pe bază de rudenie și clan vor fi o sursă importantă de putere și singura cale plauzibilă de ascensiune socială. Individualismul actual și familiile cu un singur copil ar fi o vulnerabilitate pentru supraviețuire și asociate sărăciei, cum sunt acum asociate familiile cu mulți copii. Ar fi prea fragile. Din contră, exact ca regii mărunți din Iliada, patriarhul unui astfel de clan s-ar prezenta cu mulțimea fiilor și nepoților lui cu o mândrie la fel de invidiată cum e azi contul din bancă al unui miliardar.

O variantă mai brutală de a crește această avere ar fi capturarea de sclavi din războaie sau ca formă de colectare a unor datorii. Dată fiind productivitatea mică și pericolul înfometării între două recolte proaste, unii oameni s-ar oferi de bună voie pentru acest statut, care măcar ar garanta supraviețuirea. Totuși înmulțirea unor străini ar fi riscantă și mai puțin dezirabilă pentru patriarhi, decât a rudelor de sânge. Relațiile de clan, chiar nepotismul s-ar perpetua inclusiv după ce structurile administrative ar deveni mai complexe. 

Dar cum ar putea crește schimburile?

Dezavantajele unui sistem bazat pe troc sunt prea evidente să insistăm asupra lor. Dorințele vânzătorilor și cumpărătorilor pot fi diverse, dar rareori se întâlnesc în același loc, la aceeași oră și în cantități egale. Tâmplarul are nevoie de roșiile grădinarului și de brânza ciobanului, după cum și aceștia au nevoie de mobilierul produs de primul. Dar schimburile lor ar fi o mare bătaie de cap. Mai ales bunurile cu valoare mare – cum ar fi o corabie – n-ar putea fi divizate sau schimbate contra unui munte de pâine.

În mod spontan, unele mărfuri s-ar impune ca bani, funcționând ca unitate de măsură între alte schimburi. Poate fi o baniță de grâu, o găină, un ou… Multe secole averea s-a măsurat în vaci sau turme de oi. (Ca-n Miorița: are oi mai multe, mândre și cornute…)

Acest tip de ban are acoperire de 100%. Nu are un cost suplimentar de producție pentru ansamblul economic, pentru că poate fi consumat. Până când restul economiei nu evoluează dramatic spre altă etapă, nici nu se devalorizează. Se poate și muta pe propriile picioare dintr-un loc în altul. Din momentul în care și-ar impune acest statut, el va începe să fie prețuit peste valoarea lui nutritivă. Adică „oaia – monedă”, devine mai scumpă decât echivalentul în kilograme al unei capre sau al unui taur, pentru că poate fi schimbată lesne pe multe alte bunuri.

Unii ar fi stimulați să se specializeze în creșterea acestui animal tocmai pentru beneficii monetare, nu culinare. Ar fi și singura formă de a crea inflație. Dar e o activitate care necesită pășuni și mult efort. Când nu sunt consumate, animalele trebuie adăpate, hrănite, păzite… Limitele consumului de către populație, în durata scurtă de viață a respectivelor dobitoace, ar stăvili această ocupație.

Să notăm un alt aspect: spre deosebire de actualul sistem bancar, acel model primitiv nu ar avea bariere la intrare. Oricine s-ar putea apuca să crească vaci sau găini, dar intrarea în găinăriile bancare are opreliști. Cineva care învață azi despre finanțe la ASE nu se poate lansa pe cont propriu într-o afacere bancară, nici dacă ar avea capitalul necesar. (Apropo de oierit – detaliul anecdotic că unui miliardar ca Gigi Becali i s-a permis să aibă echipă de fotbal sau firmă de construcții, dar BNR nu i-a dat voie să-și înființeze o bancă, îți spune cam tot despre cât de liberală e această activitate. Dar să nu anticipăm.)

problema inegalității

Inegalitatea ar exista deci încă din acest stadiu foarte primitiv, fiind o caracteristică a naturii (umane și nu numai). Iar diviziunea muncii ar acționa ca un efect de pârghie, mărind raporturile inegale atât în favoarea indivizilor care se specializează, cât și a societăților care devin astfel mai sofisticate față de altele. (Cea din urmă e una din explicațiile de ce un român poate câștiga uneori mai mult dintr-o muncă slab calificată, dar într-o țară cu economie mai avansată, decât cu unele diplome, acasă.) Servitorii regelui sunt mai bine plătiți pentru treburi mărunte decât alții mai bine înzestrați și mai harnici, pe cont propriu.

Ar apărea natural un efect de redistribuire a avuției prin simpla necesitate de a fi ajutat la gestionarea ei. Proprietarul ipotetic al tuturor turmelor ar fi totuși doar un văcar istovit (sau cioban). Care nu s-ar putea bucura de propria bogăție fără să învețe să practice „delegarea de atribuții”. Deși discrepanța dintre cel cu sabie și cel fără sabie pare înspăimântătoare, iar puterea primului discreționară, totuși puterile fizice și intelectuale nu sunt într-atât de inegal răspândite între oameni. Chiar și după ce ar fi inventați banii – cu utilizare simplă, doar în schimburi – patriarhatul nu ar cunoaște uriașele diferențe de avere ale prezentului, pentru că acumulările ar fi lente și greu de apărat.

Ar fi un sistem cu foarte mare stabilitate, ale cărui fluctuații ar fi cele date de anotimpuri și vitregiile naturii. (Nu de manii speculative.) Dar dezvoltarea prea lentă l-ar pune în pericol în raport cu alte zone, care ar depăși acest stadiu. Acelea ar acumula capital și tehnologie mult mai rapid. Nu ar fi compatibil cu „statul asistențial” de azi (welfare state) pentru că aristocrația ar face direct redistribuirea, mai ales pe criteriul înrudirii, mai rar al simpatiei personale, încurajând talentele promițătoare.

Din bogăția lor princiară ar putea fi susținute pentru prima dată activități neproductive, de lux, ca arhitectura, filosofia, artele și literatura, tot ce poate constitui o civilizație. Putem bănui că vor fi încurajați propagandiștii care ar lăuda respectul pentru ierarhie, eventual pentru simboluri de tip monarhic, loialitatea, în detrimentul zurbagiilor care ar stârni gândul unor răzmerițe. În general, ar fi natural promovate valori clasice, ale maternității și patriotismului. N-ar strica noilor regi să aibă supuși dispuși să-i însoțească în războaie, harnici și cu frică de Dumnezeu.

piramida răsturnată

Și înainte de inventarea banilor, ar funcționa în societate, piramida nevoilor descrisă de Abraham Maslow, cu cele cinci niveluri ale sale, de la bază spre vârf:

1. nevoi fiziologice (aer, apă, hrană, căldură, îmbrăcăminte, adăpost)
2. de securitate (fizică, emoțională, stabilitate, sănătate)
3. iubire și apartenență (familie, prieteni, viață sexuală, acceptare în comunitate)
4. de stimă (prestigiu social, a avea realizări)
5. de împlinire personală (atingerea potențialului, activități creative, cognitive, estetice)

Sigur, e o schematizare discutabilă, aspirațiile sunt mult mai variate, iar ordinea și reprezentarea lor diferă între culturi și de la om la om. Dar schema e utilă în discuția despre apariția și menținerea inegalității.

Dorințele potențiale sunt infinite, dar unii vor depăși destul de repede primele trepte, în timp ce alții se vor chinui și după mii de ani, blocați în primul nivel. Prin apariția unei economii de liber schimb, producția de bunuri e stimulată, creând un mediu propice pentru cât mai mulți să își asigure măcar nevoile de bază. Dacă acest mecanism de dezvoltare ar oprit cu brutalitate prin simplă redistribuire de tip comunist, disfuncțiile ar periclita, cum s-a văzut, chiar acele nevoi de hrană. S-ar altera motivațiile pentru a produce și vinde, apărând penuriile.

Dar apare încă din acest stadiu pre-capitalist (al patriarhatului nostru ipotetic) un surplus de productivitate în raport cu necesitățile de bază. Apariția banilor și mult mai târziu trecerea la capitalism influențează în mod dramatic alocarea acelui surplus. Dar nu în sensul redistribuirii lui între semeni, ci al utilizării lui de cei care îl dețin. E greu să nu observi decuplarea de nevoile primare a economiei financiare de azi și o răsplătire disproporționată a ocupațiilor care sunt departe de a fi vitale, chiar a celor mai detestate de public.

Într-o economie primitivă, abținerea de la consum ar fi prima și cea mai logică formă de economisire, în acord cu natura. Iar consumul e opusul ei, distrugere în loc de producție. Politicile naționale de „stimulare a consumului” nu ar avea noimă într-o societate tradițională. Cu atât mai aberant cu cât unele sunt prezentate ca programe ecologice (schimbarea unei mașini vechi cu una nouă, sau a electrocasnicelor). Doar într-un context capitalist poate apărea ideea că abundența poate fi dăunătoare. Lucruri pe care le vedem uneori la știri: că fermierii aruncă laptele la canal sau distrug unele recolte după ce le-au cules, deși foametea n-a fost eradicată în alte regiuni, ar fi un fenomen neimaginat. La fel de absurdă ar fi și practica de a inventa și menține nevoi noi, doar prin reclamă – o banalitate doar într-o lume condusă de negustori.

Când ar dispune folosirea surplusului, aristocrația ar trebui să țină cont de propriile interese, astfel încât să nu risipească moștenirea. Când ar face alocarea către cine și ce vor, ar trebui să se raporteze la un sistem de valori superior, în afara banului. Cum ar fi cel care impune loialitatea față de familie sau de regat, în cazul capetelor încoronate. Cel puțin ar mima respectul pentru un sistem religios, dacă nu ar și interioriza un cod al onoarei măcar în raport cu alții de rang similar.

În contrast, capitalismul care pretinde că face din consumator rege, nu are un astfel de sistem exterior de referință. E amoral și impune tuturor relativismul poftelor și profitului. Cea mai mare piață a lui va fi mereu cea oferită de baza piramidei și se va adresa mereu celui mai mic numitor comun. Nu ridică și nu oferă modele. E absolut izbitor contrastul între operele lăsate în urmă de perioadele clasice și  irelevanța, vulgaritatea nătângă a divertismentului popular audio-vizual. E un contrast între grandoarea palatelor și altor clădiri monumentale ale trecutului cu urâțenia cartierelor funcționale de mai târziu.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)