2. China, în fața crizei demografice. Și dragonii îmbătrânesc
(parte din serialul „Dincolo de zgomot”)
Cântărit în bani, omul prețuiește diferit de la țară la țară. După cât produce într-un an. Un american, aproape 64.000 de dolari, un chinez sau un rus – ceva peste 10.000 de dolari (acolo fiind și media globală); europeanul din UE – ceva peste 34.000, românul – aproape 13.000.
Acest indicator statistic e cât se poate de înșelător. Nu spune nimic despre hărnicia sau inteligența omului statistic. Talentul unuia poate fi să producă și să vândă, iar al altuia să importe, să consume servicii și să vândă consultanță financiară, arme, divertisment ori materii prime cu care l-a pricopsit natura. Nu e luată în calcul nici îndatorarea, care depășește în multe locuri producția pe tot anul. La finalul marii confruntări a giganților, aceste cifre s-ar putea răsturna, iar privilegiul unora să dispară sau să se consolideze. E o miză clară a războiului economic.
Totuși, disparitatea e considerabilă. Din cele 27 de țări ale Africii, 20 nu depășesc 1.000 de dolari produși pe an de fiecare. Media lumii arabe e la 5.500. Să facem momentan abstracție de lumea a treia și să ne concentrăm doar pe inegalitatea dintre marii rivali.
Pe vremea când conchistadorii aveau arme de foc, iar incașii arcuri cu săgeți, câteva sute de europeni călare puteau lua în stăpânire imperii de sute de mii. Când englezii trecuseră prin revoluția industrială, iar chinezii sau indienii aveau o populație rurală aproape integral nealfabetizată, o insulă cât România putea domina aproape 3 continente simultan. Dar lumea s-a schimbat mult de atunci. China are 96% grad de alfabetizare, învățământ performant, domină deja campusurile de la Oxford și Cambridge.
Așadar, raportul în bani produși pe an e 1 la 6. Chiar și cu această paritate, economia Chinei aproape o ajunge pe cea americană, adăugând meticulos câteva procente de creștere în plus an de an. E realist să crezi că se va menține acest raport per capita? Sunt școlile cineze de 6 ori mai proaste, electronicele lor de 6 ori mai puțin fiabile, au ei acces la de șase ori mai puțină informație tehnico-științifică? Mă îndoiesc. Și aici intervine micul „detaliu” cunoscut de toată lumea: asiaticii sunt pur și simplu mulți! Atât de mulți, încât nu au nevoie să ajungă la paritate per capita cu liderul, pentru a-l detrona. Au un potențial de producție și consum, care nu e constrâns decât de resursele finite ale Pământului și aerului respirabil.
În Asia trăiește 60% din populația globului (4,6 miliarde). Nu înseamnă că toate sunt arondate Chinei. Țări cu personalitate pot fi și inamic: India (care așteaptă să devină cea mai populată din lume, 1,5 md, până la finalul deceniului), Japonia și țările prolifice ale Asiei musulmane: Indonezia (270 mil), Pakistan (200 mil), Bangladesh (130 mil). Peste 3 decenii, Asia va fi 60% urbanizată, față de 50% acum, dar va avea parte de bolile bătrâneții, pe care le are Europa acum.
„marele popor chinez”
În mai puțin de un secol, China și-a triplat populația, ajungând la 1,4 miliarde locuitori, în prezent. Aproape toți sunt înghesuiți în zona estică, dinspre mare. Așa cum Rusia are un teritoriu imens în Siberia, China are în partea de vest două deșerturi neprimitoare, în expansiune, și platoul himalayan. Neprimitor și el, dar unde există și „robinetul de apă” de care depind râurile și implicit cea mai mare parte din populația Asiei.
Cea mai mare reușită cu care se poate lăuda tehnocrația chineză, rămasă comunistă doar cu numele, e ridicarea din sărăcie a 800 de milioane de pământeni în 40 de ani. Nu e o ștachetă foarte ridicată, vorbim de sărăcia extremă de sub 2 dolari pe zi, dar e ceva ce nu a mai reușit niciun regim vreodată. De unde cei săraci lipiți pământului erau grosul poporului chinez, acum nu mai sunt nici 1%.
Dar acum apar probleme de alt tip. Demografic, China începe să semene cu Europa, minus „diversitatea”. Imigrația e un fenomen statistic irelevant, țara se apără cu strășnicie să importe mână de lucru din vecini. Dar cu fiecare an care trece, China are cu 10 milioane de muncitori mai puțini disponibili. În mai puțin de 5 ani, pierde echivalentul întregii mase salariate din Germania.
Fertilitatea e cu un sfert sub ritmul de înlocuire de 2,1 copii per cuplu. O treime din femeile tinere sunt nemăritate. Stilul occidental de viață s-a răspândit, cariera e pe primul plan și pretențiile de la parteneri sunt elevate. Bula imobiliară nu ajută: dacă ar pune deoparte tot salariul mediu, un chinez are nevoie de 52 de ani să își cumpere apartament în Beijing. Iar celelalte orașe mari nu sunt departe: 44 de ani pentru Shenzen și Shanghai, 35 de ani, dacă te mulțumești să stai în Guangzhou. Iar după ce ai pregătit „cuibul”, școlarizarea costă de te usucă, dat fiind că s-a generalizat pretenția meditațiilor la engleză, de preferat cu vorbitori nativi, iar costurile școlilor private, care asigură trambulina spre marile universități occidentale, nu sunt ieftine.
Cu un deceniu în urmă, am crezut ce se spunea deja despre chinezi, că „vor îmbătrâni înainte să se îmbogățească”. Respectiv, că vor ajunge la o demografie de tip japonez sau sud coreean înainte să depășească SUA. Mai mult, am crezut că o dictatură nu va putea gestiona frustrările și conflictele unei societăți tot mai inegalitare, și că va urma o prăbușire internă în stil sovietic. M-am înșelat și acum consider că am subestimat capacitatea tehnocraților de la Beijing de a gestiona o problemă atât de complexă. Cel mai convingător mi se pare că după falimentul Evergrande încă nu a urmat un efect de domino în piața imobiliară. Nu e exclus să mă înșel și acum în privința viitorului. Dar acum înclin să pariez că China nu mai poate fi oprită din drumul spre supremația mondială nici măcar cu această problemă demografică.
Da, China va avea o populație mai mică în următoarea generație. Are două valuri echivalente cu „baby boomers”, care urmează să iasă la pensie între momentul actual și 2050, după care urmează un uriaș deficit de producători și consumatori. Atunci îi prind din urmă efectele politicilor anti-nataliste. Dar până atunci mai e. În sprijinul lor vine și cultura respectului pentru bătrâni, care poate rezolva în familie probleme pe care în Vest le rezolvă azilul, spitalul și sistemul de pensii.
În plus, au și cartea tehnologiei: apariția robotizării, inteligenței artificiale, ar putea face „inutili” mulți din lucrătorii de azi. E opțiunea care funcționează pentru Japonia. Similar, China are o populație cu grad mare de omogenitate și coeziune. Presa occidentală exagerează fricțiunile cu tibetanii și uigurii (musulmani), dar comunitățile respective oricum sunt în zona aridă. Regimul autoritar le poate controla.
China are deja 100 de orașe cu peste 1 milion de locuitori, dintre care 6 orașe cu peste 10 milioane. Mutarea populației de la țară la oraș a fost motorul dezvoltării, dar vine și cu riscuri. Deocamdată nu sunt resurse ca populația Asiei să trăiască în stil american, cu automobil și aceeași dietă. Dar cu „ajustări” precum hrana sintetică, cine știe…
Dacă războiul nu e declarat între cele două super-puteri, China are și varianta unei cuceriri lente. Fie prin achiziția de active în contul datoriilor occidentale, fie prin valul de creiere din universitățile Europei și Americii, care să nu vină pentru muncile de jos, ca imigranții de până acum. Ci să se instaleze direct în poziții de vârf. Dacă Occidentul insistă să facă din globalism propria ideologie, au suficientă resursă umană să facă asta.
