12. Cămătăria – între practică și morală

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Împrumutul banilor cu dobândă a contrariat misticii și filosofii din diverse civilizații, cu mult înainte de apariția băncilor. Unele religii și guvernări au încercat să interzică practica, pe care au denunțat-o ca imorală și corupătoare. Acest gen de condamnare a venit pe când nu existau banii emiși de bănci în sistem fracționar, fără acoperire. Chiar a împrumuta ceva ce deții, acumulat dintr-un efort anterior, era condamnat. Cum vom vedea, discuția e mai complicată decât pare la prima vedere, chiar și pentru asta. Dar, spre comparație, a împrumuta cu dobândă ceva ce inventezi din tastele calculatorului la momentul împrumutului ni se înfățișează azi ca incomparabil mai reprobabil. Și totuși, activitatea bancară trece azi ca una onorabilă, legală și indispensabilă societății, în timp ce strămoșul ei, cămătăria, a păstrat doar conotațiile peiorative.

preferința de timp

La începutul secolului XX, economistul Irving Fisher făcea pledoaria cea mai solidă în favoarea necesității dobânzii în economia capitalistă. El exprima teoria „preferinței de timp”, care va fi ulterior preluată de economiștii libertarieni Eugen von Bom-Bawerk, Ludwig von Mises și Murray Rothbard, între alții. Argumentele ei practice sunt greu de contracarat în lumea reală și le voi ilustra prin câteva exemple triviale:

Să ne imaginăm că o pizzerie anunță o reducere de 10% pentru orice pizza comandată acum, cu livrare anul viitor. E o ofertă atât de bizară, încât nu o vedem niciodată. În schimb, sunt suficienți oameni care aleg un concediu în afara sezonului estival, pentru a beneficia de o reducere la cazare. În ambele cazuri, are loc un calcul mental între avantajele și dezavantajele așteptării.

La fel se întâmplă și când mizele sunt ceva mai mari. Dacă unui tânăr i s-ar da să aleagă între o mașină banală, livrată în cursul anului și o decapotabilă de top, livrată la aceiași bani, dar în ziua în case iese la pensie, e destul de probabil că va alege vehiculul mai modest, dar de care se poate bucura cu 20-30 de ani mai devreme. În schimb, există numeroase cupluri, care aleg să amâne o achiziție – și cumpără o locuință în stadiul de proiect. Aceea urmează să fie gata peste un an, doi, dar să coste cu 15-30% decât alta în care s-ar putea muta imediat. Cumpărătorii s-ar putea gândi că diferența de preț e mai mult decât ar câștiga în anii de așteptare și că merită inclusiv riscul ca dezvoltatorul să dea faliment și să piardă avansul.

Sunt exemple care nici nu aduc în discuție devalorizarea monetară prin inflație, în perioada de așteptare. Mises conchide că în orice situație orice om preferă beneficiul imediat în raport cu cel îndepărtat: „un măr e mai valoros azi, decât mărul primit peste 50 de ani”.

Această concepție vine în contradicție cu cea a lumii vechi. De pildă, Aristotel considera banii o materie stearpă, care nu poate fi pusă să facă pui. Iar mulți gânditori religioși au considerat că timpul e doar al lui Dumnezeu, și nu e firesc să extragi un profit din simpla scurgere a vremii.

Priviți altfel, banii stochează timp și energie anterior cheltuită pentru a-i produce, de către cel care i-a agonisit. El acordă un favor de timp, împrumutând pe cel care nu are răbdare să facă același proces de economisire. Cel care împrumută alege să consume în prezent mai mult decât are, cu promisiunea implicită că va consuma în viitor mai puțin decât produce, pentru a returna împrumutul.

„nimeni nu a fost vreodată obligat să ia un credit”

Am auzit o propoziție de genul ăsta atât de la Mugur Isărescu, cât și de la mama fraților Cămătaru (când erau arestați). Poți să spui că e o vorbă cinică, dar mai greu că e neadevărată. Presate sau nu de situație, părțile ajung inițial la un acord în favoarea împrumutului, care le pare decizia preferabilă decât respingerea ofertei. Ulterior, când viitorul curge altfel decât se anticipa, sau când capcanele matematice ale dobânzilor devin mai limpezi, o ură mocnită apare între creditori și datornici. E un fenomen mai real decât „lupta de clasă” și a însoțit omenirea de milenii, învrăjbind inclusiv popoare și ducându-le la războaie și pogromuri. Fiecare dintre părți se consideră deseori trasă pe sfoară de cealaltă, care încearcă să profite de pe urma ei.

Dar faptul rămâne: un tânăr sau o familie pot alege să strângă separat banii necesari pentru o nouă mașină sau pentru o locuință, ori pentru deschiderea unei afaceri. Sau pot alege să beneficieze imediat de achiziții, pe care să le plătească gradual dublu sau chiar mai mult. Nu putem privi problema doar „moral-filosofic”, făcând abstracție de aceste considerente de ordin practic.

În cazul unui împrumut, mai e un aspect, cel puțin la fel de important, poate chiar mai important decât renunțarea la preferința de timp. E vorba de riscul de neplată, altfel spus, de credibilitatea celui care se împrumută. Când acordă un credit, cel care are banii se expune unui risc nu egal cu rata dobânzii, ci teoretic de 100%. Adică să piardă în întregime suma alocată, pe care să nu o mai poată recupera.

De aici, apar cote diferite ale dobânzilor pentru cei cu venituri mari previzibile, care au un „cazier fiscal” curat și care pot oferi garanții solide, de tipul celor ipotecare. La polul opus sunt dobânzile exorbitante practicate de cămătarii neautorizați, case de amanet și IFN-uri. Acei prădători ai creditării deservesc deseori o clientelă refuzată de bănci – de exemplu, din rândul celor care au venituri la negru, din activități ilegale sau inconstante, 

„în apărarea cămătăriei”

Alt economist, Walter Block, a mers chiar mai departe și a scris o carte intitulată „În apărarea lucrurilor de neapărat”, care are un capitol intitulat „În apărarea cămătăriei”. El aduce argumente liberale, care țin de cerere și ofertă: cămătarii acoperă o nișă de piață, oferă un serviciu pentru care există o cerere, care costă scump din cauza lipsei de bonitate a „victimei”.

Aici trebuie făcută o distincție importantă. Încercăm să vorbim la modul teoretic despre împrumutul cu dobândă, din mai multe perspective. Fenomenul cămătăriei e asociat în lumea reală cu alte infracțiuni violente: cu acte de șantaj, intimidare, răpire, recuperare forțată, teroare psihică, bătăi și chiar crime. Unele înțelegeri sunt pur și simplu schimbare peste noapte de cămătari în defavoarea victimei, e modificată rata dobânzii sau nu se recunoaște încasarea, se refuză încasarea „ratei” pentru a se trece la executarea bunului locativ. Toate reprezintă acte de înșelăciune și alte infracțiuni, care există separat în Codul Penal. E o idee foarte proastă să intri în afaceri cu infractori.

Din punctul meu de vedere, aceste infracțiuni ar putea fi eliminate tocmai prin reglementarea de către stat a unor contracte tip, a unor instituții care să intermedieze anonim întâlnirea dintre cererea de credite și oferta de împrumuturi. Un fel de bursă a împrumuturilor, grupate pe categorii de risc ale solicitanților, ar elimina acest gen de violențe și ar constitui o alternativă mai onestă de concurență pentru bănci. Care în prezent beneficiază de un monopol artificial și pot opera fără să aibă în mod real sumele pe care le împrumută, declarând ilegală concurența care ar avea economiile în cauză.

Un caz mai special de datornic e constituit de statele înseși. Acestea nu ar trebui să apeleze la nicio sursă externă de împrumut, dacă și-ar recăpăta atributele suveranității și încrederea propriilor cetățeni în moneda proprie. Riscul creditorilor e acoperit în cazul statelor de capacitatea lor de a taxa venituri viitoare. În schimb, există pericolul repudierii unor datorii suverane și refuzul plății sub amenințare militară.

condamnarea morală a cămătăriei

De-a lungul mileniilor, argumentele împotriva cămătăriei nu au fost puține. Încă din Codul lui Hammurabi găsim prevederi de anulare a datoriilor (ba chiar și a chiriilor) în cazul unor ani secetoși, când recoltele erau proaste. În lumea pre-monetară a antichității multe împrumuturi erau în produse alimentare și restricțiile trebuie înțelese în acel context, ca punând în pericol supraviețuirea celui îndatorat. La fel găsim și în Biblie referiri la cazuri când haina era pusă gaj și se recomanda restituirea ei (ca să nu piară de frig). Sunt contexte diferite de împrumuturile din capitalism, care au ca mobil un câștig bănesc.

Alt aspect remarcat de timpuriu era pericolul de a perpetua inechitatea. Cei care dădeau împrumuturi erau natural mai bogați decât cei care luau, ceea ce risca să adâncească decalajul. În atari situații, împrumutul era văzut ca o formă de milostenie, iar uneori o formă rușinoasă de a profita de cel în impas. Castelor superioare din India le era interzis să o practice, la fel și clericilor bizantini, iar senatorilor aceluiași imperiu li se pretindea să practice dobânzi mai mici decât ale oamenilor de rând.

Mai multe popoare instituiau periodic tradiția de a ierta de datorii populația sau de a oferi păsuiri. Astfel au procedat romanii, încă din 367 înaintea erei noastre și evreii după eliberarea din Egipt sub conducerea lui Moise.

de la ce procent încolo e cămătărie?

Există două feluri de a înțelege noțiunea. În sensul maximalist, orice dobândă cade sub condamnarea cămătăriei. După alte interpretări, doar nivelurile abuzive, imposibil de restituit, se încadrează în definiție. Dar cât ar însemna „rezonabil”? Ca în bancul cu femeia, care ar ceda pentru un milion de dolari…. „de-aici încolo, negociem”….

Puținele date pe care le avem din antichitatea Orientului Mijlociu, unde apare și scrisul, frapează prin ratele exorbitante ale dobânzilor practicate. Erau împrumuturi pe termen scurt, care anualizate ajungeau la 20-50%, dar și la 100% în produse. Unii au dedus chiar și o regulă, potrivit căreia imperiile în expansiune practică rate mari de dobândă, pentru că oportunitățile sunt numeroase. Iar imperiile intrate în declin ajung la rate foarte mici. (E o ipoteză greu verificabilă.)

La Atena, Solon fixează dobânda la 12%. Un procent „magic”, care va fi preluat, din timp în timp ca reper și de Roma și de urmașii din Bizanț. În timpul crizelor romane s-a încercat plafonarea ei artificială chiar și la 4%. Totuși, Imperiul Romei impunea provinciilor pe care le cucerea rate exorbitante, de 24 sau chiar 48%, care era o formă de extragere a birului. Împăratul Iustinian a fixat trepte la care puteau acorda împrumuturi diverse clase sociale (ceva ce seamănă cu impozitul progresiv): împrumuturile către corăbieri (mari riscante) erau la 12%, cele date de bancheri, erau 8%, cele între oameni de rând, 6%, iar cele date de senatori, 4%.

Reformatorul protestant Jean Calvin se pronunța pentru un plafon de 5%. În timp ce în perioada medievală s-au practicat și rate de 200% de către bancheri.

Trebuie subliniat că în lumea antică nu apăruse noțiunea de inflație, care erodează din valoarea banilor în timp. Dar apăruse practica reducerii purității metalului prețios din monede. Inflația joacă în favoarea datornicului, care restituie ceva cu o putere mai mică de cumpărare; în timp ce creditorul e avantajat de deflație. Dacă inflația depășește procentul fixat în acord, se poate ajunge la rate real negative (cum ar fi un credit cu dobândă de 3% la o rată anuală a inflației de 5%).

condamnarea din Vechiul Testament

În Vechiul Testament există mai multe interdicții explicite referitoare la această practică. Ele apar încă din cărțile atribuite de tradiție lui Moise și aparent instituie un dublu standard: se interzice colectarea dobânzii de la alți evrei, dar se permite în raport cu alte neamuri.

“De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi și să nu-i pui camătă.” (Ieşirea, cap 22 vs 25)

În Leviticul, Dumnezeu îi vorbește lui Moise pe Muntele Sinai:

„Să nu înșele nimeni pe aproapele său; teme-te de Domnul Dumnezeul tău; Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Levitic, cap 25, vs 17)

„Argintul tău să nu ți-l dai lui cu camătă și pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor.” (Levitic, cap 25, vs. 37)

Din nou, referirea e la un frate de neam, aflat în strâmtorare.

„Pentru că ei sunt robii Mei, pe care Eu i-am scos din pământul Egiptului;
Să nu-i vinzi, cum se vând robii, să nu-i stăpânești cu cruzime și să te temi de Dumnezeul tău.
Iar ca să-ți ai robul tău și roaba ta, să-ti cumperi rob și roabă de la neamurile dimprejurul vostru.
Puteți să vă cumpărați și din copiii străinilor, care s-au așezat la voi, și din neamul lor, care este la voi și care s-a născut în pământul vostru; pot să fie averea voastră.” (Levitic, 25, vs 42-45)

„Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă.
Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire.” (Deuteronom, cap 23, vs 19-20)

Pe lângă aceste interdicții categorice și de ordin formal, similare cu cele din codul alimentar, ritual sau de igienă, apar cel puțin încă două tipuri de referiri la subiectul în cauză. E vorba de atitudinea profeților și a regilor. În Psalmii lui David e prefigurat fiorul creștin al trecerii de la formal la o credință intimă, care transformă sufletește, unde o conștiință acută veghează în locul bifării unor norme. Apare mai mult decât o interdicție de ordin practic, ci o frământare morală în căutarea sfințeniei:

„Doamne, cine va locui în locașul Tău și cine se va sălășlui în muntele cel sfânt al Tău?
Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa,
Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său. (…)
Argintul său nu l-a dat cu camătă şi daruri împotriva celor nevinovaţi n-a luat. Cel ce face acestea nu se va clătina în veac.” (Psalmul 14, vs 1-3, 5)

Pildele lui Solomon oferă de la fiul lui David o neașteptată utilizare a cămătăriei în scopuri pozitive, în capitolul 23, care abundă de proverbiala înțelepciune a regelui ce domnea la Ierusalim:

„Un om bogat, care asupreşte pe cei săraci, e ca ploaia care trânteşte tot la pământ, iar pâinea nu se face. (vs.3)
„Oamenii răi nu pricep nimic din ceea ce e drept, iar cei ce caută pe Domnul înţeleg tot.” (vs 5)
„Cel ce își sporește averea lui, prin dobândă și prin camătă, adună pentru cel ce are milă de săraci.” (vs. 8)

Dinspre profeți izbucnește o altă retorică, diferită atât de formalismul riguros al lui Moise și de serenitatea regilor – filosofi. E celebra „furie profetică” și deznădejde a unor asceți cu credință fierbinte, exasperați de îndărătnicia unor contemporani dedați plăcerilor și vicleniei. Spiritul lui Iezechiel și altor profeți se va regăsi la Ioan Botezătorul în Noul Testament, până la Apocalipsă.

„Banii și-i dă cu dobândă și ia camătă; unul ca acesta va trăi oare? Nu! De va face asemenea ticăloșii nu va trăi, ci sigur va muri și sângele lui va fi asupra lui.” (Iezechiel, cap 18, vs. 13)

surpriza Noului Testament

Parabolele evanghelice întrec în subtilitate și profunzime orice s-a scris înainte și după. Deși au continuitate cu tradiția mozaică, prezintă la tot pasul paradoxuri uimitoare. La data respectivă, Iudeea se afla sub ocupație romană, iar Imperiul folosea colectori de taxe privați, popular numiți „vameși”. Ei se angajau în avans să strângă o anumită cotă din taxe, putând păstra ca profit ce reușeau să adune peste. Asta îi făcea scrupuloși, nemiloși și detestați de popor. Din această tagmă e ales ucenic primul dintre evangheliști, Matei.

Banii fac și obiectul unei ispitiri din partea cărturarilor. O întrebare capcană îi e adresată lui Iisus în auzul gloatelor: să dăm sau nu dările imperiale? Viclenia era că răspunsul va dezamăgi ori poporul, vădind un colaboraționist, ori autoritățile, demascând un răzvrătit. Răspunsul dat privind chipul lui Augustus bătut pe dinarul de argint a rămas în istorie: „Dați Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu!”.

Pe un tânăr bogat și virtuos, Iisus în descumpănește sfătuindu-l să vândă tot ce are, să dea săracilor și să-I urmeze. În schimb, îl laudă pe alt om foarte bogat, pe mai marele vameșilor, Zaheu, care anunță că va da jumătate din averea lui și „împătrit” oricui i-a adus vreun prejudiciu.

Când Iuda, vistiernicul celor 12 ucenici, se plânge că femeia păcătoasă a cheltuit pe mir o mică avere, care putea fi dată sărmanilor, Hristos îi respinge ipocrizia spunând: „pe săraci îi aveți tot timpul cu voi!”.

Într-un loc, îi trimite pe apostoli să trăiască din mila publică: „Să nu aveți nici aur, nici arginți, nici bani în cingătorile voastre; (Matei cap 10, vs 9). După care le dă altă poruncă, în ultima seară împreună: „Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traista, și cel ce nu are sabie să-şi vândă haina și să-şi cumpere.” (Luca cap 22, vs 36

Dar paradoxul cel mai mare vine din parabola talantului. Stăpânul din parabolă a fost mereu interpretat ca un simbol al lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi. Stăpânul încredințează unui personaj 5 talanți, altuia doi, altuia unul. Primii sunt felicitați pentru înmulțire prin muncă a sumelor încredințate. Dar cel din urmă alege să îngroape talantul, pentru a-l restitui exact cum l-a primit. Dacă socotim o greutate de circa 59 kg de argint pentru acea vreme, era o mică avere, care se putea investi, evident cu riscurile de a o pierde.

“Zis-a lui stăpânul: Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Ai ştiut că sunt om aspru: iau ce nu am pus şi secer ce nu am semănat;
Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Și eu, venind, l-aș fi luat cu dobândă.” (Luca, cap 19 vs 22-23)

Așadar, total neașteptat pentru legea lui Moise, personajul e certat că nu a apelat la cămătărie pentru înmulțirea banilor în lipsă.

În alt loc, e prezentat exemplul negativ al unui slujitor iertat de o datorie imensă de zece mii de talanți. (Atât de mare, încât exegeții o consideră o hiperbolă.) În schimb, el nu-i iartă altuia o datorie incomparabil mai mică. (Povața e iarăși milostenia, în locul câștigului.)

În fine, ultimul episod public înainte de arestarea Domnului e cel în care răstoarnă mesele schimbătorilor de bani din templu. Întrucât pe monedele romane apărea chipul Cezarului cu simboluri auguste (razele, care iradiau) evreii ceruseră o dispensă pentru banii folosiți în Templu, ca să nu intre în conflict cu interdicția privind idolatria. Foloseau monede proprii sau feniciene (deși acestea aveau la un moment dat chiar efigia lui Baal, zeul cananean cu reputație demonică). Astfel, credincioșii care plăteau pentru jertfe în templu aduceau banii romani de zi cu zi și primeau la schimb monede acceptate. Cursul era în mod vădit dezavantajos, ceea ce se înțelege ca o sustragere din milostenia credinciosului. Era acesta motivul furiei divine, sau însăși natura vulgară a practicării comerțului într-o incintă sacră, ori era și cămătăria implicată în activitățile celor cărora Iisus le răstoarnă tarabele?

Imediat după, Iuda Iscarioteanul se prezintă în fața Sanhedrinului, de la care încasează cei 30 de arginți (monedele feniciene) în schimbul trădării.

alte două mii de ani

De două mii de ani, creștinii s-au luptat să armonizeze învățăturile dumnezeiești ale Evangheliilor, despre o Împărăție „care nu e din lumea aceasta”, cu îngrădirile traiului de zi cu zi. În chiar primul conciliu de la Niceea, alături de prima versiune a Crezului, s-a decretat și interdicția pentru cler să practice camăta. Din când în când, interdicția a fost extinsă la întreaga populație creștină, asimilând noțiunea de frate din Deuteronom cu aceea de frate de credință. Imperiul Bizantin a avut o relație oscilantă referitor la bancheri, cărora le suprima uneori activitatea, alteori doar le fixa plafoane stricte.

Coranul preia interdicția ebraică asupra cămătăriei. Și în prezent, ea e „ocolită” de așa zisele bănci islamice prin simple trucuri terminologice. Tehnic, sunt împrumuturi fără dobândă, practic, același lucru e acoperit prin taxe speciale.

Talmudul a continuat tradiția unui dublu standard – teoretic, cămătăria e interzisă în sânul comunității evreiești, dar permisă în afară. După interpretarea lui Maimonide, un evreu are nu doar voie, dar chiar datoria de a lua dobândă atunci când împrumută ne-evrei. În combinație cu instituirea de interdicții pentru creștini, asta a făcut din evrei mai ales din Evul Mediu încolo o clasă specializată în finanțe.

Tot o „interpretare creativă” a restricțiilor a permis și intrarea bancherilor italieni în relații de afaceri cu Papalitatea și, într-un final, chiar capturarea Scaunului Pontifical de către clanul de Medici.

În fine, predicatorii Reformei au avut o contribuție paradoxală. În frunte cu Martin Luther au pledat pentru întoarcerea la puritatea riguroasă a Vechiului Testament. Luther a scris chiar tratate separate despre flagelul cămătăriei. Dar au sfârșit prin a oferi portițe de scăpare. Cum am precizat, Jean Calvin spune că detestă acest viciu, dar dacă e necesar, sfătuiește să se limiteze dobânda la un 4-5%. Prin hughenoți și puritanii englezi, spiritul protestant a fost un ferment pentru dezvoltarea capitalismului în Nordul Europei și apoi în America.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)