2.5 Tipologii ale omului nou

Dintre toate ideologiile moderne, comunismul prezintă cel mai clar ambiția mistică a reformării fundamentale a condiției umane. Pentru a face din aceasta o ambiție acceptabilă, și a-i conferi un lustru de rezonabilitate, comunismul s-a slujit în decursul timpului de fabricarea mai multor iluzii de sprijin, numite de Victor Kernbach „submituri auxiliare”: lupta de clasă, alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea săracă, democrația populară, care coexistă în mod paradoxal cu dictatura proletariatului, războaiele antiimperialiste cu desfășurare strategică imperială, socialismul cu față umană, utopia societății ideale fără clase. [65]

Lor li se adaugă construirea cu migală a unor tipologii ideale ale omului nou. Unii autori preferă să le includă și pe acestea în rândul miturilor, însă aceasta este mai curând o exagerare, întrucât ele nu au înțeles de sine stătător, ci intră în logica mai generală a constelației mitice comuniste.

Muncitorul este primul dintre aceste tipuri idealizate, el beneficiind de un cult generalizat al muncii. El era destinat să fie obiectul și subiectul unei schimbări fără precedent, tot lui fiindu-i promis și Paradisul egalitarist al societății fără clase.

Miturile amintite până acum fac parte din nucleul dur, corpul intim al ideologiei comuniste, iluziile ultime ale utopiei, unele neputând fi enunțate ca atare în public. Tipurile mitologizate de oameni noi țin de partea vizibilă a ideologiei, de manifestarea ei practică. Filosofia istorică marxistă era o abstracțiune, desființarea claselor sociale, și ea o posibilitate destul de îndepărtată, dar cultul muncii era o realitate palpabilă. El se mulase foarte bine pe o etică paternalistă a datoriei.

De aceea supraviețuitorii experimentului comunist românesc au vibrat la retorica muncii, la începutul anilor ’90. Munca dezvoltase în comunism și o funcție de control, dincolo de funcția firească, economică, pe care o are pretutindeni. Programul de lucru fără acoperire într-o rațiune economică avea rolul de a lua în stăpânire întreg orizontul mental al individului.

La sfârșitul lui 1989, clasa muncitoare nu mai era o categorie abstractă din utopia marxistă, ci o realitate ce nu mai putea fi ignorată. Manualele școlare ale „Epocii de Aur” se învârteau în jurul ocupațiilor muncitorești, iar cartierele din zonele industrializate deveniseră mai semnificative demografic decât satul românesc și decât vechiul oraș, pierdut în amintire. Bun sau rău, proiectul omului nou triumfase. Ca atare, el va fi tipul uman vizat în primele discursuri oficiale libere. [66]

La rândul lor, muncitorii realizaseră rolul privilegiat pe care, cel puțin în teorie, li-l rezervase ideologia și doreau cultivarea acestui statut, chiar suplinind funcții pe care statul (autoritar, cunoscut) nu le putea îndeplini temporar. Cel mai aproape de organizarea imaginată de proiectul comunist erau batalioanele de mineri (aplaudate de bucureșteni) care se ofereau să apere ordinea publică. Dar și alte segmente ale muncitorimii își arogau drepturi similare: „IMGB face ordine!” scandau muncitorii în primăvara lui ’90.

În cei paisprezece ani scurși de atunci, statutul muncitorului s-a degradat treptat, și datorită faptului că el nu a mai fost inclus în proiectul societății viitoare care are în vedere alte modele de succes. Scandările disperate ale ultimilor ani stau mărturie pentru starea de marginalizare pe care o resimt muncitorii industriali din uzinele care altă dată erau motive de mândrie (uneori sinceră). Nu este vina lor că au fost incluși în centrul unui proiect utopic, care le oferea cel puțin iluzia că lumea care se construiește le va fi consacrată.

Tipul de muncitor cel mai prețuit de propaganda comunistă era cel care depunea o muncă istovitoare. Cazul extrem și emblematic este cel al stahanovistului [67], în care putem descoperi trăsăturile mitologice ale anticului Hercule, și dovada că natura și societatea pot fi modelate conform planului comunist. Printre elementele semnificante care vin în sprijinul mitului se vor regăsi tractorul (un element simbolic al perioadei, înlocuit în prezent de calculator), uzinele din industria grea, Canalul, barajele și alte dovezi ale înfrângerii naturii, metroul, și planurile de sistematizare ale orașelor care doreau să sugereze ideea unui progres vertiginos fără precedent.

Ideologia comunistă nu era violent antiintelectualistă, cum era cazul extremei drepte, însă cultiva oroarea păturilor needucate față de libera inițiativă, de libertatea de gândire, și față de preocupările abstracte. („Noi muncim, nu gândim!” au scandat susținătorii puterii la începutul lui 1990). Singurul tip de intelectual acceptat și produs pe scară largă de sistemul românesc de învățământ era, până în 1989, inginerul. Acesta trebuia să fie o împletire între un muncitor și un intelectual implicat în producție.

În special producția industrială, indiferent de randament, este motiv de mândrie și de dispreț la adresa societății de consum. Profesiile din domeniul serviciilor și comerțului nu au făcut până în prezent obiectul unei recuperări simbolice la nivelul culturii populare.

Tot ca un fel de inginer este portretizat, în teorie, și liderul comunist, activistul de partid. Cu o conduită impecabilă, reținută de dosarul său de cadre, calitatea principală a activistului este fidelitatea față de partid. Pregătirea lui este neesențială, mai mult contează originea sănătoasă, calificarea în meserii din industria grea, dovezile de atașament față de cauza comunistă oferite de la cele mai fragede vârste, întrucât convertiților li se refuză ascensiunea.

Într-o societate patriarhală, precum cea românească, activul de partid a împrumutat, treptat din caracteristicile unei oligarhii, trăsăturile unui grup privilegiat, proprii oricărei clase conducătoare. Figură distinctă fac liderii supremi ai partidului, personaje necarismatice, obiectul infailibilei alegeri a partidului. Cultul personalității conducătorului ține de opțiunea ulterioară a acestuia și nu face parte din programul utopiei.

Tipul securistului este distinct în mitologia comunistă. Instituția Securității a reușit în mai multe rânduri să scape controlului partidului, și și-a cultivat propriul mit al omnipotenței și omniprezenței. Inspirat din structura mitului conspirației, acesta îi permitea o sistematizare a terorii și descurajarea rezistenței. Creditat a fi un personaj mai inteligent decât activistul de partid, versatil și manipulator, securistul ajunsese să fie nu doar simbolul represiunii, dar și un profil dezirabil (După cum au mărturisit ulterior șefii Securității, în anii optzeci, cererile de colaborare depășeau cu mult nevoile instituției). Aceeași aură de mister și de putere nelimitată [68] a fost cultivată și după 89 prin influența pe care această instituție este suspectată a o avea în lumea politică, financiară, cât și asupra instituției care ar trebui să se ocupe de studierea trecutului ei, CNSAS.

Dușmanul de clasă reprezintă alteritatea de care are nevoie orice sistem mitologic, dar în special ideologiile totalitare aflate în căutarea unei justificări pentru limitarea libertății. Pe parcursul evoluției sale, regimul comunist și-a inventat și reinventat inamici atât în exterior – forțele imperiale și cercurile oculte aflate sub influența lor, diaspora, văzută ca sursă de disensiune, fiecare emigrant constituind un veritabil trădător. Cât și în interior, unde „chiaburii”, legionarii, disidenții de toate felurile erau cultivați ca amenințări iminente la adresa coeziunii grupului. Durabilitatea unei asemenea diabolizări a diferenței va deveni vizibilă în perioada ce a urmat prăbușirii regimului comunist.

(înapoi la Cuprins)

Note

• [65] Kernbach, op. cit., p. 119
• [66] A se vedea consemnarea acestor discursuri în anexa volumului Alinei Mungiu-Pippidi, Românii după ’89, Editura Humanitas, București, 1995
• [67] Personaj popularizat de propaganda stalinistă, minerul Aleksei Stahanov reușește un miracol în noaptea de 30 spre 31 august 1935: „în șase ore sparge cu ciocanul pneumatic 105 t de cărbune, față de 7-8, cât era norma. Impulsionați de exemplul lui Stahanov, și urmându-i metodele, alți mineri din aceeași mină vor doborî în câteva zile recordul”, Lavinia Betea, Psihologie politică, ed. cit., p. 64
• [68] A se vedea și analiza prezentării „cu maximă discreție” a Securității în noile manuale de istorie, în articolul Securitatea a fentat manualul de istorie, Evenimentul zilei, 19 noiembrie, 2003