1.6 Timpul miturilor și importanța ritualurilor

Înțelegerea relației dintre mitologie și concepția asupra timpului este importantă ca premisă în descrierea rolului mitului în istoriografie. „Timpul mitic” poate fi extins pentru a acoperi mai multe sensuri decât cel curent, de timp al originilor. Pentru această primă accepțiune, conceptul de arhetip este potrivit, mitul presupunând reluarea unui model exemplar, a unui gest fondator care distinge haosul de creație.

Dar tot mitul este capabil să instituie și o ruptură a curgerii axei trecut-viitor, ruptură realizată prin diferite ipostaze ale sărbătorii. Pentru a se menține în viață, mitul are nevoie să fie cunoscut, transmis ca o tradiție inițiatică, dar și ritualizat.

Dilema anteriorității miturilor sau riturilor, generată de faptul că mitologiile politice sunt creația unor grupuri interesate care caută metode de perpetuare a lor, este rezolvată de Lévi-Strauss care vede o relație dialectică între cele două : „mitul și ritul se reproduc reciproc, unul în planul acțiunii, celălalt în planul noțiunii.” [33]

Totuși, V. Turner teoretizează importanța ritualurilor pentru practica socială, sistematizând trei funcții ale acestora [34]:

crearea și legitimarea identității și activității unor grupuri majoritare sau minoritare;
consolidarea sentimentului de apartenență a individului la grup, și, în fine,
contribuția la evitarea conflictelor sociale prin transformarea periodică a ceea ce este obligatoriu în ceea ce pare dezirabil.

Timpul distinct al sărbătorilor, prin ruptura operată în „timpul profan” i-a inspirat lui Eliade teoria despre „teroarea istoriei“. Evenimentele și personalitățile care alcătuiesc substanța istoriei așa cum este ea înțeleasă de omul modern, nu au aderență pentru memoria populară atâta timp cât nu se transformă în arhetipuri. Două căi se oferă conștiinței mitice drept rezolvări ale dramei istorice: boicotarea modernității prin repetarea unui ciclu cosmic în care se reia gestul primordial, și eshatologia, așteptarea finalului istoriei înțeles fie ca recuperare a stadiului purității inițiale sau ca împlinire paradisiacă a unei aspirații justițiare.

Mitul poate servi la „sabotarea” istoriei prin oferirea unei alte semnificații unei înlănțuiri de evenimente, prin infiltrarea noțiunii de destin al unei națiuni sau al unei personalități providențiale. O imperioasă nevoie de sens și de stabilitate ontologică este opusă evenimențialului și fluxului de noutăți care amintesc haosul originar.

Problema sensului istoriei, vitală, după cum vom vedea, în mitologia comunistă, pune în discuție problema profesioniștilor sacrului, a celor destinați să înțeleagă acest sens, să realizeze conexiunile, să citească „semnele“. Pentru regimurile autocratice ale extremei drepte, rolul profetic este îndeplinit de liderul „ales de destin” să vadă, dincolo de detaliile suferințelor „inerente”, apoteoza delirantă a unui proiect de o perfecțiune divină. În unele cazuri, și liderii comuniști își asumă rolul de „cârmaci”, însă corpusul originar al doctrinei (pre)destinează un actor colectiv acestui rol: clasa muncitoare. Prin sublimarea suferinței, clasa muncitoare poate juca rolul Celui Drept, rol soteriologic, de izbăvire, dar nu dintr-o chemare transcendentă, ci de pe poziția „inginerului social“, înarmat cu metodele Științei care dezvăluie legile istoriei. [35]

În ritualul congreselor și plenarelor de partid, limbajul de lemn este folosit cu aceeași funcție de inocentare a ideologicului. Și de transformare a unei concepții, în fapt, a unui punct de vedere în constatare, pe care Roland Barthes o atribuie mitului. Asupra auditoriului se revarsă un torent de statistici și de dări de seamă despre cele mai neînsemnate detalii ale sistemului, trecute în revistă de lider, care este urmat de ceilalți vorbitori decât pentru a fi confirmat. În final, după cum remarca Alain Besançon, „educația comunistă nu consta în a-i convinge pe oameni să vrea socialismul, ci să-l vadă“. [36]

În raport cu mitologia, Roland Barthes identifică trei roluri majore [37]. Și – fapt remarcabil pentru mecanismele de dispariție a miturilor – doar unul este de natură să păstreze vitalitatea mitului. Este vorba despre:

postura trăitorului de mituri (1). Cititorul de mituri este un „consumator”, îl înțelege atât ca pe o poveste reală, cât și ca pe un lucru ireal. Celelalte posturi sunt analitice și se sustrag ritualului, oficierii active:
fabricantul de mituri (2), pentru care conceptul transpare fără ambiguitate, pe de o parte,
și mitologul (3), cel care deslușește mitul, pe de cealaltă parte. Pentru mitolog doar semnificantul este accesibil și controlabil, de aceea se concentrează asupra formei și sensului.

Și fabricantul de mituri și mitologul distrug mitul fie susținându-i cinic intenția, fie demascând-o, printr-un act de demistificare.

(înapoi la Cuprins)

Note

[33] Lévi-Strauss, op. cit., p. 280
[34] în Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul comunist, Editura Polirom, 2001, p. 38
[35] Iată-l pe L. Troțki zugrăvind drumul spre Paradis al clasei muncitoare într-un discurs ținut la 14 aprilie, 1918: „Vom ara acest pământ și îl vom lucra în colectiv, îl vom transforma într-o grădină înfloritoare în care vor trăi copiii noștri și nepoții noștri, ca și când s-ar afla în Paradis. Oamenii credeau cândva în legenda Paradisului; acelea erau visuri ale unui popor ignorant și nefericit, exprimau năzuința către o viață mai bună (…) Suntem convinși că noi, oamenii muncii, vom construi Raiul aici pentru toată lumea, pentru copiii noștri, pentru totdeauna“, apud Betea, op. cit., p. 39
[36] apud Betea, op. cit., p. 194
[37] Roland Barthes, op. cit., p. 258