2.1 O țară, două mitologii

Motto: „Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică și mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în fața cui se cuvine să se plece până la pământ” (F.M. Dostoievski)

Capitolul 2

Evoluția peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

Imaginea hărții Europei, prin mijlocul căreia trece o linie roșie, care împarte România urmărind conturul arcului carpatic, pe coperta a patra a best-seller-ului lui Huntington, a inflamat spiritele și a readus în atenție teza complotului internațional antiromânesc. Între timp, însă, a devenit o uzanță să se vorbească, atunci când se dorește descrierea României, despre opoziții și contraste. Linia de falie s-a mutat, treptat, de pe hartă, în interiorul fiecărei comunități, despărțind, mai mult sau mai puțin tranșant, indivizi, și de aici în mințile oamenilor.

Problema naturii conflictual-eterogene a conștiinței românești are o tradiție veche, de vreme ce și Rădulescu-Motru folosește contrastele pentru a descrie „psihologia poporului român“. Firește, aceasta poate fi o ieșire facilă din capcanele unui proiect mult prea ambițios, o modalitate de a lăsa în suspensie categorizările la care demersul în sine ar fi împins. În fond, a spune despre cineva că este, deopotrivă harnic și delăsător e doar un alt mod de a spune că nu e nici una nici alta, sau că nu se poate afirma riguros că ar fi în vreun fel.

Lucrarea de față nu își propune să descrie mentalitatea sau psihologia românilor, ci se focalizează asupra procesului deconstrucției mitologice din anii ce au urmat după decembrie ’89, cu o atenție deosebită asupra rolului comunicării sociale în acest proces.

Premisa principală a acestei lucrări este că în perioada ce a succedat Revoluția, preț de un an sau mai mult, în funcție de caracteristicile individuale ale fiecăruia, populația României a fost supusă unei adevărate epuizări mitogenetice, care a condus în anii următori la un impas de profunzime al capacității de a mai genera fantasme și iluzii colective. Aceasta este perioada în care s-au clarificat profilurile mai multor mitologii eterogene care folosesc straturi succesive ale memoriei sociale.

Este vorba de un torent al funcției mitogenetice care a preluat cele mai diverse mitologeme istorice concomitent cu altele de ultimă oră. Acest fenomen este, credem, responsabil pentru starea de dezolare și de derivă spirituală a ultimului deceniu, pentru care stau mărturie numeroase studii de psihologie socială, în mai mare măsură decât dramatica prăbușire a unui sistem de valori cultivat vreme de jumătate de secol. Pur și simplu, mitologiile spontane ce au însoțit Revoluția și au succedat-o s-au dovedit prea fragile pentru a dura, iar transplantul unor sisteme valorice străine e pus, pentru moment, sub semnul întrebării.

Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o abordare a fenomenului din perspectiva marketingului politic. Temele mitologice pot fi considerate produse necesare atât emițătorilor organizați, lideri și structuri politice, cât și receptorilor, grupați după diverse criterii. Pentru unii, valoarea acestui produs stă în capacitatea de a fi sursă de coeziune și de legitimitate, iar pentru alții, în organizarea devoțiunii, în confortul psihic al sentimentului apartenenței.

În cartea sa de răspuns la Istorie și mit în conștiința românească, Ioan Aurel Pop îl acuză pe Lucian Boia de a fi abdicat de la principiile profesiei de istoric, luând în calcul fără un criteriu exact surse ușor de discreditat, cum ar fi scriitori sau politicieni diletanți în știința istoriografică. Dar aceasta e o dispută care se poartă pe un teren restrâns și exclusivist (asupra căreia vom reveni).

Comunicarea socială se desfășoară după alte reguli decât mersul ideilor în lumea academică. Pentru modelarea opiniei publice, un film regizat de Sergiu Nicolaescu poate avea mai mult succes decât cel mai doct dintre tratatele istorice, un spectacol umoristic sau o caricatură, poate furniza mai multe informații cu privire la o orientare politică decât o platformă program sau un text constituțional.

Această precizare ne îndeamnă și la circumspecție. Trăim într-un univers de simboluri, înconjurați de o atmosferă de natură culturală, deci va trebui să alegem dintre nenumăratele idei, imagini grăitoare sau narațiuni revelatoare de mistere, pe acelea susceptibile de a se constitui în linii de forță ale unui destin, acele fantasme capabile să subjuge și să instige la un anumit gen de atitudine.

Deși ocupă o pondere considerabilă din spațiul public, vedetele nu au persistență în memoria colectivă în care sunt reținute după o perioadă mai îndelungată doar figurile oamenilor de stat. [56] O explicație ar fi că vedetele se pot remarca prin trăsături insolite, excepționale, de unicat, care invită la evaziune prin fantazare. În vreme ce figurile politice au trăsături arhetipale unificatoare, îndeamnă la acțiune și răspund unor nevoi comune tuturor. Timpul va spune dacă lucrul acesta va rămâne valabil și în mileniul abia început, sub asaltul industriilor imaginarului travestit în divertisment și în condițiile apropierii dintre cele două tipologii, ale vedetei și ale politicianului.

Pentru a înțelege organizarea disputei mitologizare-demitizare, este nevoie de o cunoaștere a țintelor vizate, ceea ce reclamă o prezentare, dacă nu exhaustivă (ar fi o himeră) cel puțin acceptabilă pentru a putea fi utilizată, a peisajului mitic românesc, la momentul decembrie 1989. O enumerare a miturilor care fie existau, fie s-au creat, ori s-au prăbușit ulterior, ar fi pe cât de laborioasă, pe atât de contraproductivă. În plus, ar aduce riscul unei extinderi necontrolate a sferei mitului prin anexarea unor simboluri secundare sau fără circulație, a unor legende urbane, etc.

Conștiința mitică nu operează cu astfel de colecții de povestiri care să poată fi răsfoite rând pe rând. Ci este mai curând un conglomerat mobil care acumulează simboluri și informații din exterior, acceptând surse eterogene pe care le reinterpretează în permanență. Mai corect ar fi să vorbim despre existența unor constelații mitice pe care le vom separa din nevoia unei sistematizări.

Dacă ar fi să definim ideologic regimul răsturnat în 1989, caracterizarea ca național-comunist s-ar impune de la sine. Coloratura locală de despotism oriental nu trebuie să ne înșele să îl scoatem în afara clasei totalitarismelor secolului XX. Adică a programelor ample de reformare a societăților, care s-au oferit ca răspuns la drama modernității. Răspunsul totalitarismelor la provocarea modernității este o ofertă de soluționare a tuturor problemelor vieții în condițiile în care credința nu mai este considerată ca o soluție rezonabilă. De unde decurge că în codul său genetic și acest totalitarism particular avea înscrisă tendința de a acapara nu doar toate sursele de putere dar și toate sursele de putere simbolică, de a acapara întreg spațiul mental al societății.

Pentru analiza mitologică nu are importanță că foarte multe elemente nu fac parte din proiectul inițial al utopiei. Sau că s-a produs chiar o alterare de substanță a utopiei marxiste. Chiar dacă ceaușismul oferă numeroase exemple de înapoiere, mai important este că el nu mai poate renunța la nota de modernitate a totalitarismelor. Pentru aceste sisteme mitologia e monopol de stat (monopol prețuit chiar mai mult decât cel asupra violenței organizate). Ceea ce înseamnă că orice element mitic, odată acceptat în corpusul mitologiei de partid și de stat de cei aflați în pozițiile de comandă, devine obligatoriu și pentru ultimul cetățean, indiferent că respectivul mitologem nu se regăsea în utopia marxistă.

Cel ce trăiește într-o țară care experimentează totalitarismul nu are libertatea ignoranței pe care o are un supus al unui absolutism medieval. Ci este dator dacă nu să creadă, cel puțin să arate public că și-a armonizat gândirea cu „linia Partidului”. Deci la momentul 1989 însușirea mitologiei național-comuniste era o obligație a tuturor românilor, căreia nu i se puteau sustrage nicăieri în spațiul public. A vorbi despre caracterul rudimentar anacronic al ceaușismului [57] este corect, dar înseamnă, dacă ne oprim doar aici, a-l descrie ca mai puțin decât este.

În momentul răsturnării sale, ceaușismul se prezenta ca o cvasi-ideologie fără adepți. Pe care doar două persoane se mai arătau dispuse să o susțină în mod public. Produsul simbolic Nicolae Ceaușescu nu mai avea căutare (sau piață de desfacere) pentru că nu mai oferea satisfacțiile pe care orice adept le așteaptă de la un produs din clasa miturilor.

Dar ceea ce scăpau din vedere revoluționarii care, pe cale de consecință hotărâseră să îl concedieze din istorie, era faptul că, deși inovațiile de ordin personal pe care Ceaușescu le-ar fi putut revendica erau neglijabile, la baza acestui produs simbolic se găseau două constelații de mitologie politică de neegalat ca forță de atracție și longevitate: comunismul și naționalismul. Iar Nicolae Ceaușescu avusese la dispoziție un sfert de veac pentru a-și reclama proprietatea asupra acestor două conglomerate.

Nu numai că el beneficiase de resurse mediatice la care niciun alt actor politic nu avusese acces, dar în tot acest interval niciun alt român nu afirmase public că el ar fi mai nimerit și mai capabil să ducă România în Paradisul comunist. Și niciun alt român nu se manifestase în postura de concurent al lui Nicolae Ceaușescu pe segmentul de piață al naționalismului. De unde rezultă că, ori de câte ori nevoile spirituale care fac imperios apelul la cele două conglomerate mitice amintite vor reveni în actualitate, cel care în ochii publicului este consfințit ca proprietarul lor de drept – pentru că și le-a înregistrat ca marcă personală – nu va putea fi ignorat.

O componentă, probabil cea mai sistematică, a procesului de demitizare de după ’89 o constituie atacarea deliberată a acestei mitologii bipolare a „vechiului regim”. A doua componentă, mai puțin organizată, o constituie erodarea mitologiilor concurente nou apărute sau, mai corect, redescoperite.

(înapoi la Cuprins)

Note

• [56] Nicolae Frigioiu, Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, Editura comunicare.ro, București, 2003, p. 4
• [57] Istoricul Florin Constantiniu descrie inspirat și precis regimul Ceaușescu ca pe o „dinastie comunistă“.