Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

1.4 Mitul, ca limbaj

Scriind la sfârșitul secolului al XIX-lea, Frédéric-Max Müller avea să deschidă un drum deosebit de promițător, ce va fi continuat de numeroși gânditori cu orientări diverse. Max Müller identifică sursa mitului într-o eroare inerentă limbajului uman. Sau, în cuvintele filipicei sale: „mitologia, acest flagel al Antichității este, în realitate, o maladie a limbajului”. [22]

Deși limbajul este logic și rațional, crede părintele mitologiei comparate, el este și sursă de erori. În primul rând, este vorba de un surplus de semnificație și un deficit de raționalitate. Când omul nu mai reflectează asupra sensurilor, complexitatea limbajului „îl fură”. Max Müller compară mitogeneza cu apariția structurilor gramaticale, independent de voința omului :„discursul mitic este un produs inconștient al limbajului, care îl păcălește mereu pe om, acesta din urmă nefiind niciodată producătorul lui.[23]

Pentru a lupta cu mitul, vorbitorul ar trebui să conștientizeze în fiecare clipă etimologia cuvintelor folosite. Să fie capabil de o adevărată arheologie a cuvintelor, cu ajutorul căreia să depisteze momentul fatidic în care s-a produs o expansiune a sensului. De pildă, de la un fenomen natural, meteorologic, la o zeitate denumită prin același substantiv și să pună capăt fabulațiilor țesute cu ajutorul unor astfel de personaje.

Oamenii Luminilor, chiar și atunci când se preocupau de insolitul fenomen al mitologiei, își propuneau să lumineze cât mai clar zonele obscure ale unui fenomen în care „limbajul întuneca gândirea”. Un păcat capital al limbii este faptul că e alcătuită din nume generice, fapt ce împinge vorbirea într-o zonă de ambiguitate. O strategie euristică indispensabilă a limbii împiedică fiecare lucru să poarte un nume distinct, recurgându-se la generalizări pentru clase de obiecte. În același timp, fiecare lucru are mai multe atribute, ceea ce duce la necesitatea apariției mai multor nume pentru un singur obiect, în funcție de atributul vizat. Iau naștere, astfel, serii de sinonime care produc omonime, acestea din urmă putând fi personalizate.

Mitul acesta, născut din eroare, e o iluzie inconștientă. Nu poartă pecetea unor artizani manipulatori. Nu departe de acest punct de vedere se situează Herbert Spencer care susține că vorbirea umană este metaforică, în esența ei, fiind plină de comparații și analogii. Mintea primitivă, susceptibilă de a fi la originea miturilor, nu poate înțelege aceste comparații în sens metaforic. Ea le ia drept reale, gândește și acționează conform acestui principiu. Cu alte cuvinte, geniul limbii depășește luciditatea minții care l-a produs.

Ideea simbiozei dintre mit și limbaj se va dovedi seducătoare pentru nenumărați gânditori. Între ei se remarcă prin originalitatea demersului său, francezul Roland Barthes. Autorul Mitologiilor reușește o strălucită fuziune între două școli importante de gândire: școala semiotică și școala marxistă.

Cum autorul scrie în deceniul șase al secolului XX, e limpede că ne aflăm în plină modernitate când materiale foarte vaste, precum impresionantul Mit și epopee, al lui Georges Dumézil, au fost deja asimilate. Deja mitul nu mai este înțeles ca un concept, obiect sau idee, ci devine un mod de semnificare, o formă sau un sistem de comunicare.

Barthes include mitologia în mai vasta știință a semiologiei, susceptibilă de a transforma orice într-un semn. Din acest punct de vedere, imaginea se impune de la sine, fiind mult mai imperativă decât scrisul și mai lipsită de echivoc. Și în cazul imaginii și al scrisului, sensul e dat de suma dintre semnificant și semnificat, dintre semnul folosit pentru a reprezenta și ceea ce trebuie reprezentat.

În plus, Roland Barthes definește mitul ca „un sistem semiologic secund”. [24] Mitul își afirmă hegemonia asupra unui sistem de reprezentare dat. De pildă asupra unui sistem lingvistic care e doar un „limbaj-obiect”. Prin însușirea acestuia se ajunge la „meta-limbajul” care e mitul. Ceea ce în primul sistem este semn mai precis un întreg obținut prin asocierea dintre un concept și o imagine – în al doilea sistem devine un simplu semnificant. Se ajunge la o stratificare a unor concepte-cheie: în primul rând semnificantul, care are un sens ce ține de limbă și o formă, în planul mitului. Semnificantul poate fi considerat, astfel, din două perspective: pentru sistemul lingvistic este termenul final, iar pentru sistemul mitic, este termen inițial. Al doilea plan al schemei explicative a lui Barthes este cel al semnificatului, reprezentat prin concept. În fine, ultimul strat al sistemului este semnificația, sau semnul din sistemul semiotic clasic, adică o sumă.

Inovația lui Roland Barthes vine din principiul pe care îl pune în spatele acestui sistem semiologic drept mobil, și anume ideologia. Iar înțelegerea sa cu privire la ideologie este (iremediabil) marcată de accepțiunea marxistă. Și nu poate fi detașată de filosofia istoriei propusă de această gândire. În prealabil, este lărgită aproape indefinit sfera potențială de cuprindere a miticului, căci „universul este sugestiv la infinit”. Și practic orice poate fi mit, cel puțin orice ține de discurs, pentru că, să nu uităm, „mitul este vorbire”.

Așa cum se întâmplă des în sistemele utopice, referințele la istorie, rescrisă pentru a se încadra în granițele noii concepții, sunt abundente. Acesta este și cazul marxismului care preia de la Hegel ideea necesității existenței unor legi care să guverneze istoria.

Veche sau nu, mitologia nu poate avea decât o bază istorică, deoarece mitul este o vorbire aleasă de istorie: el nu apare din ‘natura’ lucrurilor”. [25]

Trebuie spus că Roland Barthes face parte dintr-o elită a intelectualilor marxiști și că nu urmează punctul de vedere dogmatic al doctrinei. O folosește doar ca punct de plecare pentru propria sa construcție teoretică. Prin care ajunge să se situeze în afara celor două puncte esențiale, regăsite în definiția dată de Marx în Contribuții la critica economiei politice: „mitul nu reprezintă altceva decât natura și formele sociale deja prelucrate în mod inconștient artistic de către fantezia populară”. [26] O definiție care are toate datele unei abordări de secol XIX, ce nu îl putea mulțumi pe rafinatul R. Barthes.

Am văzut că ideea naturalistă a fost respinsă pentru ca apoi și implicarea inconștientului să fie evitată. Pentru că, în viziunea sa, atât semnificantul cât și semnificatul „sunt la vedere”:

mitul nu ascunde nimic și nu afișează nimic – el deformează; mitul nu este nici minciună nici mărturisire, este o modificare”. [27]

E evidentă părăsirea viziunii romantice a iraționalismului. Și îmbrățișarea unei concepții a istoriei, în care bătălia se dă pentru acapararea unui spațiu infim din mintea fiecăruia. O concurență nemiloasă se dezlănțuie pentru fixarea anumitor conotații pentru unele concepte, iar mitul e o armă utilă, din acest punct de vedere. „Mitul face să treacă un concept”. Iar conceptul are întotdeauna pentru Roland Barthes o miză politică. Mitul, în schimb, e „o vorbire depolitizată”, care slujește, însă unui scop politic.

Legătura cu istoria nu îi scapă nici lui Gerges Gusdorf care face un istoric al tranziției de la „conștiința structurată ontologic”, sau conștiința mitică, la conștiința structurată istoric. Adevărul este stabilit prin intermediul unei adeziuni spontane la o idee (sau la o ideologie, cum ar spune Roland Barthes), adeziune la care se ajunge prin mijlocirea mitului, care e metodă de recunoaștere tacită. Cum constantele logicii sunt eterne și stabile, este nevoie de adăugarea unei componente istorice reflecției, prin mit. Care prelungește experiența în trecut și în viitor, completând spațiile goale cu ajutorul imaginației. Mitul reușește să insereze ideea de devenire și să valideze pasiuni, trăiri, ființe, locuri și instincte ce nu ar putea fi integrate în spațiul „steril” al raționalității.

În competiția care se dă între diverse semnificații cu miză ideologică, mitul este inepuizabil ca metodă de eschivă din fața rigorii logice și ca mod de construcție a unor demonstrații deloc inocente.

Mitul este o valoare, el nu este supus probei adevărului: nimic nu-l împiedică să fie un alibi permanent. Îi este de ajuns ca semnificantul său să aibă două fețe ca să dispună totdeauna de un altunde.[28]

Conexiunea dintre mit și limbaj este continuată, cu intenția explicită de a fi depășită, de structuralismul lui Claude Lévi-Strauss. Antropologul francez, se află în căutarea unui principiu unificator pentru vastele studii descriptive, întocmite de cercetători precum Dumézil sau Lucien Lévy-Bruhl. El se folosește de o teorie, aflată la întâlnirea modelului sociologic propus de Durkheim, cu cel lingvistic saussurian (prin mijlocirea lucrărilor lui Roman Jakobson).

Lévi-Strauss pune capacitatea de a simboliza la temelia vieții sociale, însă nu se oprește la căutarea unor semnificații pentru unele gesturi, sau la analiza unor simboluri.

A compara mitul cu limbajul nu duce la nici o soluție: mitul face parte integrantă din limbă; îl cunoaștem prin intermediul vorbirii, el ține de discurs. Dacă dorim să prezentăm caracterele specifice gândirii mitice, va trebui deci să stabilim că mitul există simultan în limbaj și dincolo de el.[29]

Lévi-Strauss este mai interesat de descoperirea relațiilor dintre unitățile morfologice ale mitului, de o citire „simfonică” a materialului. Mitemul este plasat în vârful unei ierarhii care crește în complexitate, plecând de la foneme, la morfeme și semanteme. Citirea lor se face atât diacronic, urmând șirul evenimentelor relatate de narațiunea propriu-zisă, dar și sincronic, pe un ax ascendent/descendent.

Structuralismul pleacă de la studiul unităților constitutive ale mitului, dar caută să ajungă la infrastructura lor inconștientă. Se refuză tratarea termenilor ca entități independente, căutând, în schimb, relațiile care le dau caracterul de sistem durabil în timp. (Este și motivul pentru care Lévi-Strauss postulează perfecta traductibilitate a miturilor, socotite a avea valoare universală. Și pentru care nu este preocupat de problema autenticității variantelor unui mit. Ci de modul în care este construit acesta, în general.) De aici mai rămâne un singur pas până la materializarea ambiției lui Lévi-Strauss de a descoperi, prin deducție și inducție, legi generale ale faptelor simbolice, bazate pe relații și opoziții.

(înapoi la Cuprins)

Note

Victor Grigore

evadare.ro
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact