Dacă astăzi se vorbește atât de mult despre mit, până la a-l considera un subiect la modă, este pentru că în ultimele trei secole s-a petrecut o mutație fundamentală, imperceptibilă, a înțelegerii date noțiunii. În acest interval, contactul dintre civilizații, sau nevoia de contact, i-a obligat pe entuziaștii mitologiei să accepte mitul ca pe o realitate general umană, și nu ca pe un exponat extras din rezervația culturilor sălbatice sau populare. Această înțelegere inițială avea în vedere sensurile de dicționar ale lui mythos, acelea de „poveste, saga, tradiție”, care nu acoperă, evident, complexitatea conceptului.
Chiar însușirea care pare definitorie pentru mit, anume aceea de a fi o narațiune, o poveste, este controversată, întrucât mitul e mult mai apropiat de mister, de nerostit:
„Dezvoltarea unui adevăr doctrinal în mit nu este o fabulă, cu atât mai puțin cu cât cuvântul fabulă provine dintr-o rădăcină ce înseamnă vorbire (fabula), în timp ce cuvântul mit provine dintr-o altă rădăcină, însemnând mut și tăcut (mutus). Or, ideea de tăcere e legată de lucrurile care, prin natura lor, nu pot fi exprimate altfel decât prin simboluri”. [9]
Va trebui să acceptăm acest caracter paradoxal al unei istorii covârșite de mister, în care partea nevăzută a simbolului, cea „pentru care stă“ un semn, este mai importantă, o istorie a cărei substanță nu e alcătuită din evenimente ordonate cronologic, ci din semnificațiile atribuite și țesute în jurul evenimentelor și personajelor.
„Mitul povestește o istorie sacră” [10], spune Mircea Eliade într-o definiție extrem de concisă. Printr-o astfel de definiție, mitul este plasat la intersecția dintre sacru și profan. Astfel, opunem ideii de eternitate, proprie transcendentului și valorilor ultime, ideea finitudinii unei istorii povestite, ca înșiruire de evenimente. De unde rezultă paradoxul mitului care reunește cele două sfere, cea profană, a istoriei, și cea sacră, a eternității, care refuză ideea de istorie. „Revelând istoria a ceea ce s-a întâmplat în illo tempore, se revelează, dintr-o dată, o irumpţie a sacrului în lume” [11]
Eliade e purtătorul unei viziuni, taxată drept misticistă și speculativă, dar care valorizează pozitiv mitul. Îl învestește cu rolul de poartă către transcendent. Este acel spațiu de manifestare a creativității, saturată de ontologic. Una din primele explicații oferite apariției mitului este euhemerismul, o perspectivă raționalist-demitizantă, care susține că primele narațiuni sacrosancte ale omenirii sunt rodul unui act deliberat sau spontan de idealizare a unor personalități istorice care au existat cu adevărat. Primele manifestări ale mitului se leagă de fenomenele naturale, dar mai cu seamă de cosmogonie.
Victor Kernbach constată incapacitatea omului de a se resemna cu sentința lui Wittgenstein cu privire la limitele aspiraționale ale cunoașterii („ceea ce se poate spune în genere, se poate spune clar; iar despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”). Întrucât „omul nu e în stare să refuze ceea ce nu se poate gândi și astfel inventează mitul”. [12]
Așadar, prima funcție a mitului este de a ordona universul în concordanță cu o viziune considerată acceptată de societatea care îl produce; de a da răspuns unei probleme care e, în sine, nerezolvabilă. Imaginarul, un alt concept vital pentru înțelegerea mitului, parcurge drumul în sens invers, de la axiologie la ontologie. Și caută adevărurile ultime, cele asupra cărora rațiunea se poate pronunța cu greu. Ca și religia, mitul oferă răspunsuri simple la întrebări complicate, deslușește taine și oferă modele comportamentale.
Mitul este prescriptiv, are o exemplaritate implicită, întrucât faptele relatate de el „s-au petrecut aievea”. Și trebuie reluate întocmai pentru a prezerva armonia cosmosului. Inovația nu este tolerată decât ca o dezvoltare organică a unui mitem, și nu ca ruptură. Fapt greu de acceptat pentru mentalitatea modernă, dar conștiința mitică valorifică valențele creatoare ale imaginației, chiar evacuând individualitatea și particularul. Simplificând, este un „târg” în care imperativele dreptului la diferență sunt sacrificate, date fiind câștigurile mai substanțiale ale integrării, în termenii dictați de nevoia de securitate.
Cultura arhaică trece peste noțiunea recentă de confort psihic și îl face pe om părtaș la cosmogonie, prin rememorarea evenimentului exemplar din vremurile primordiale. Un privilegiu inaccesibil modernilor resemnați cu vanitatea iluzorie de a fi „făcători de istorie”.
O asemenea supralicitare a rolului mitului nu trebuie să ne înșele să punem semnul egalității între mit și religie. Deși sisteme complexe care includ în discursurile lor mituri și parabole, religiile depășesc acest stadiu care ține de forma în care adevărurile ultime pot fi transmise. În special marile religii tind să se abstractizeze. Excepție sunt sectele, care se fixează pe un singur episod mitologic pe care îl absolutizează. De altfel, pentru un mistic, recursul la mit e un compromis. Așa cum efortul teologic de exprimare rațională a sacrului e un substitut al credinței, după cum ne avertizează și Constantin Noica : „dacă nu ar fi o ființă căzută, omul nu ar avea nevoie de mituri“. [13]
Nu doar omul alfabetizat trăiește într-un mediu artificial, cel al culturii, ci și omul societăților patriarhale. Fără să își teoretizeze poziția, acesta din urmă își transformă universul în limbaj. Lumea „îi vorbește”, atâta timp cât se dovedește suficient de iscusit și de stăpân pe cifrul încredințat prin mit. „Mitul este matricea culturală a omeniri” [14]
(inapoi la Cuprins)
Note