Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Idealizarea perioadei interbelice este o reacție spontană de răspuns la nostalgia pentru perioada comunistă, și este contaminată, deși nu toți adepții săi ar fi fericiți să o recunoască, de mitologia națională, care vorbește despre un suflet bun al poporului, cristalizat în acea perioadă de inocență, întreruptă cu brutalitate de invazia sovietică. Este, desigur, o ipostaziere a mitului Vârstei de Aur, trădat în special de pretenția nerezonabilă de a trece cu vederea peste o perioadă importantă din istoria României.
Un alt punct slab, care o transformă într-o mitologie fără o aderență considerabilă, este perseverența în prezentarea întregii perioade comuniste ca pe un regim de ocupație. Acesteia, profitorii dar și admiratorii sinceri ai național-comunismului i-au răspuns de mult prin accentuarea apăsată a unei departajări între cele două faze ale comunismului românesc: cea internaționalistă (cominternistă, pe care o nu și-o asumă și o „înfierează cu mânie proletară”) și cea naționalistă (sau națională, cum ar prefera aceștia să o definească). Faptele istorice care susțin această viziune sunt numeroase, și ajutate și de implicarea reală a societății românești în proiectul comunist (indiferent de pe ce poziție) care nu poate fi ignorată.
Mitul vârstei de aur interbelice poate fi și susținut dar și demontat de apelul la izvoare istorice și statistici: decalajul față de alte state europene nu era atât de mare, dar erau prezenți indici alarmanți ai analfabetismului, de pildă. Democratizarea societății atinsese niveluri fără precedent, dar abaterile de la ceea ce se înțelege astăzi prin democrație erau atât de multe încât o astfel de etichetă poate fi pusă sub semnul întrebării.
Mult mai tentantă se va dovedi latura culturală a acestui mit care amintește de perioada celei mai mari înfloriri a culturii române moderne, evocând figurile simbolice ale epocii de la Blaga la Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, și lista ar putea continua la nesfârșit. Evoluând în această direcție, mitul se va dilua într-o formă inofensivă de nostalgie, împărtășită de tot mai puțini.
Din aceeași epocă este extras și mitul legionar, o mișcare preocupată până la obsesie de aspectele iraționale ale politicului. În cazul acestei mișcări, contra-mitul legionar, susținut de o propagandă intensă și de durată, s-a dovedit mult mai puternic. Astfel încât în 1990, la o jumătate de secol de la dispariția mișcării de pe scena politică, diversiunea care punea în seama ei protestele la adresa noii puteri (din Piața Universității 1990) a putut părea plauzibilă. În plus, această explicație avea și darul de a atinge o zonă a imaginarului occidental care privește cu oroare mișcările de tip fascist. Fragmente ale mitologiei legionare (cum ar fi utopia unui stat omogen din punct de vedere etnic, mesianismul sau anti-politicianismul) s-au dezintegrat apoi, fiind preluate (fără a se preciza sursa) în discursul partidelor extremiste naționaliste sau al mișcărilor misticizante, lipsite de audiență.
Mitologia care înconjoară și susține monarhia precede toate celelalte mitologii politice și a avut mii de ani la dispoziție pentru a se cizela cu migală. Era, așadar inevitabil, ca ea să nu fie ignorată ca sursă posibilă de investire a speranțelor colective după 1989. Monarhiei i s-a oferit însă un loc în imaginarul de tranziție nu pentru această complexă mitologie a ei, ci pentru capacitatea de a fi opusă unei mitologii care se cerea înlocuită.
Inscripția „Monarhia salvează România” trona deasupra primei „zone libere de neocomunism” din centrul Bucureștiului. Strălucirea ei a durat atâta timp cât a reprezentat opusul puterii contestate. Și a fost amplificată de senzația că reprezentanții acesteia privesc monarhia ca pe un pericol cât se poate de real (efortul depus pentru a împiedica revenirea regelui în țară). Nu este de mirare că momentul de maxim triumf al mitului monarhic îl constituie primirea entuziastă a regelui petrecută într-o zi de Paște. Instituția își recupera simbolistica religioasă pe care o putea pune în contrast cu lunga perioadă de ateism și de degringoladă morală.
Declinul mitului începe din momentul în care forțe politice, care spre deosebire de instituția monarhică se puteau angaja deschis în bătălia electorală, se impun ca alternative credibile la partidele care exploatau moștenirea imaginarului cristalizat în perioada comunistă. În plus, reprezentanții Convenției au fost nevoiți să răspundă atacurilor care insinuau existența unui plan de reinstaurare a monarhiei după câștigarea puterii, și să se dezică de monarhie ca de un lucru rău. După câștigarea alegerilor, Emil Constantinescu nu numai că nu i-a cedat locul lui Mihai I, dar invitațiile acordate de a vizita nestingherit România l-au transformat, în sfârșit, pe rege în ceea ce reprezentanții FSN își doriseră: într-un simplu cetățean care vine în țară ca turist, și nu pentru a-și revendica tronul.
Loviturile de grație date mitului monarhic se petrec după schimbarea de putere din 2000. Gestul de reconciliere inițiat de președintele Iliescu îl plasează pe acesta în poziția monarhului generos. „Reconcilierea istorică transformă monarhia într-o instituție „îmblânzită”, o convertește într-o instituție-exponat de muzeu a unui stat republican. Regele Mihai își câștigă astfel locul în viața publică românească, dar pierde aura de mister și de putere a monarhului exilat”. [78]
Distrugerea simbolică este desăvârșită de conferirea unor avantaje materiale acordate foștilor șefi de stat, de includerea unui membru al Casei Regale în rândul consilierilor premierului, și de promisiunea publică a rezolvării litigiilor de proprietate asupra unor clădiri care pierd și ele din greutatea simbolică prin încadrarea birocratică în rândul imobilelor solicitate spre restituire. Ultimul gest din această serie, care a dezamăgit o parte din susținătorii (tot mai puțin numeroși) ai acestui mit, este ieșirea regelui din „transcendența” de la Versoix, pentru a participa la un eveniment monden în cadrul căruia i-a conferit distincția de „Om al anului 2003”, lui Adrian Năstase, un prim-ministru ale cărui origini simbolice se găsesc, pentru partizanii regalității, în lumea nomenklaturii comuniste. [79]
(inapoi la Cuprins)
Note
Victor Grigore
