3.4 Impactul procesului de demitizare asupra discursului public autohton

Parafrazând profeția lui Belu Zilber care, la sfârșitul anilor treizeci, credea că o ipotetică instaurare a unui regim comunist în România va fi o combinație între I.V. Stalin și I.L. Caragiale, putem spune că ieșirea din comunism se desfășoară, de asemenea, sub influența a două spirite tutelare, ce se numesc Cioran și Caragiale. Discursul elitelor culturale românești este marcat de un spirit critic împins până la cinism și de un scepticism care distruge iluzie după iluzie, în timp ce restul opiniei publice atacă în mod inconștient simbolurile și miturile prin ironizare și minimalizare.

Fenomenul care susține erodarea miturilor la nivelul larg al opiniei publice este „spirala tăcerii”, teoretizat de Elisabeth Noelle-Neumann. [106] Chiar dacă reluările populiste ale clișeelor mitologiei național-comuniste au în continuare un ecou important în rândul opiniei publice, indivizii au capacitatea de a intui sensul schimbării și sesizează o mișcare a mentalităților în sensul liberalizării și relativizării. Ca urmare, indivizii își cenzurează unele porniri emoționale, în special pe cele cu rezonanțe patriotice, de teama izolării și dintr-un simț al ridicolului. Chiar dacă nu îmbrățișează presupozițiile lumii occidentale, și au mai degrabă înclinații autohtoniste și autoritariste, românii se abțin să își facă publice astfel de opinii pentru a nu fi considerați paseiști, ostili integrării europene sau modernizării României.

Refuzul de a mai perpetua ritualurile și ceremonialurile care susțin supraviețuirea miturilor este unul discret, lipsit de spectaculozitate, însă mult mai devastator la adresa acestora decât atacul frontal. La drept vorbind, nu criticile post-moderniste ale lui Cărtărescu la adresa lui Eminescu, sau nuanțările subtile ale lui Nicolae Manolescu subminează mitul „poetului național”, ci valul de incultură și de ignoranță al noilor generații, validat și de emergența culturii de masă.

Necesitatea demitizării în societatea românească a fost o consecință a perioadei îndelungate din timpul totalitarismului comunist când mitologia nu a mai putut fi supusă unui examen critic, și nu a mai putut evolua lent în concordanță cu realitatea. S-a ajuns astfel într-un moment acut de criză în care mitologia manipulată, impusă prin rescrierea istoriei și cu ajutorul uriașei mașinării de propagandă și îndoctrinare, nu mai corespundea liniilor unei mitologii spontane, mult mai echilibrate.

Conservarea unei mitologii manipulate din considerente ideologice nu mai servea necesităților intime ale unei societăți, ci legitima deținerea puterii de către un grup, în cadrul unui sistem de control social ce ar putea fi definit drept mitocrație, cu un termen folosit de Victor Kernbach. După cum remarca Adrian Neculau, în postfața unei lucrări clasice a lui Serge Moscovici, stereotipurile erau folosite deliberat ca mecanisme ale rezistenței la schimbare:

„Cine atentează la echilibrul nostru interior nu poate fi decât un uzurpator, un rău intenționat, poate chiar un dușman. Cine ne silește să ne schimbăm nu ne poate dori decât răul! Noroc că „oameni de bine” ne învață de unde vine acest rău. Ei știu ce vrem și știu cum să ne-o spună. Pentru că știu cum gândim, cu ce idei am fost „alimentați”, ce ne trebuie!” [107]

Pătrunderea în era comunicării de masă, după ieșirea dintr-un sistem de comunicare bazat pe propagandă, reprezintă o nouă provocare pentru societatea românească. Industriile media au tendința de a-și cultiva propriile mitologii, specifice consumerismului, și rup lanțul ritualizării vechilor mituri. Rezistența în fața influenței difuze și pe termen lung a acestor medii este aproape iluzorie. În lipsa unei societăți civile bine structurate, românii s-au mulțumit cu spectacolul unei democrații mediatice.

Televiziunea (prin intermediul căreia era comandată chiar și armata, în timpul Revoluției) și-a impus liderii de opinie, care, comentând profetic sondajele de opinie, s-au erijat în reprezentanți ai opiniei publice, punând între paranteze legitimitatea Parlamentului. Cât de periculos este un astfel de transfer de autoritate și cât de lesne democrația mediatică se poate transforma în dictatură mediatică, s-a putut constata în momentul în care televiziunile private au început să funcționeze potrivit logicii economiei de piață, câtuși de puțin democratică, abandonând interesele cetățenilor.

Atitudinea clasei politice față de demitizare a fost una mai curând reactivă, mai vocală în direcția defensivă, sub pretextul apărării unor valori perene ale specificului național. În paralel, însă, s-a desfășurat o reacție de repliere a discursului politic, ce a continuat să fie separat de discursul public prin adoptarea noului limbaj reformist și a celui specific birocrației europene. Răspunsul dat de politicieni emergenței relativismului și scepticismului popular a fost, pe de o parte, temperarea retoricii naționaliste și abandonarea marilor teme conflictuale ce au divizat societatea românească la începutul anilor nouăzeci.

Pe de altă parte, se constată proliferarea unei atitudini care, sub pretextul pragmatismului de tip occidental, este refractară la orice tip de dezbatere ce ar aminti existența marilor dileme morale inevitabile practicii politice. Pentru moment, absența unei dezbateri publice de substanță pare să fi făcut din demitizare un episod încheiat, însă coexistența mai multor conglomerate mitice ireductibile și violența cu care a fost întâmpinată critica făcută de elitele culturale de masa largă a publicului, arată că procesul este departe de a-și fi spus ultimul cuvânt.

(înapoi la Cuprins)

Note

[106] Apud Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea, Editura SNSPA, Buc, 2001, p. 177
[107] Apud Serge Moscovici, Psihologia socială, mașina de fabricat zei, ed. cit., p. 262