1.1 „Mitul de negăsit”, sau avatarurile unei etimologii nesigure

Motto: „Specia umană nu poate suporta prea multă realitate.” (T. S. Eliot)

CAPITOLUL I

Modele explicative ale apariției și dispariției miturilor în mentalul colectiv

„Înțelegerea mitului se va considera într-o zi printre cele mai folositoare descoperiri ale secolului XX” [1] . Este o afirmație de natură să suscite interesul chiar și celor mai sceptici, având în vedere că ea aparține unuia dintre marii savanți ai lumii, obișnuit să își cântărească fiecare apreciere cu precizie, fără concesii de dragul spectaculosului. Avem de-a face aici cu o concluzie extrasă din deceniile dedicate studiului istoriei religiei și culturii, ce trimite la caracterul general uman al creației mitice.

Dar, pentru a ajunge la momentul maximei valorizări a miturilor, va trebui să parcurgem drumul sinuos al mutațiilor semantice ale cuvântului de-a lungul secolelor. Tocmai în această înțelegere diversă a unui cuvânt poate sta și atitudinea variată pe care o generează.

Interesul pentru mituri e legat de o transformare de viziune datorată iluminismului și secolului scientist ce i-a urmat, și care a semnalat existența unui spațiu insondabil al iraționalului. Nu mai era, de acum, vorba doar despre gustul pentru insolit al unor filosofi, ci de necesitatea elaborării unei noi „științe”, date fiind numeroasele pete albe ce se mențineau în cartografierea spiritului uman.

Ilustrarea constanței preocupării pentru faptul mitologic la marile personalități ale antichității și contemporaneității ar fi fost un simplu exercițiu de trecere în revistă, dacă el nu ar fi fost complicat de un curent de gândire cu un nume desprins din filosofia medievală, aplicat recent mitologiei.

Nominalismul, ilustrat de Paul Veyne și Marcel Detienne, transformă „știința mitologică” visată cu două secole în urmă, într-un teren nesigur, unde sensul unei noțiuni poate ține de bunul plac și de interesul celui ce se folosește de ea. „Mitul nu este un element transistoric un invariant – conchide Veyne – genurile pe care le practică gândirea mitică sunt la fel de numeroase, variabile și greu de surprins într-o formulă, ca și celelalte genuri literare din literaturile tuturor popoarelor și ale tuturor secolelor. Mitul nu este o esență.[2]”

Vom urmări în puține rânduri periplurile demonstrației nominaliste, dat fiind că aceasta contrazice tentația simțului comun de a porni de la etimologie în explicarea unui termen. Marcel Detienne aduce argumente în sprijinul ideii că, încă din antichitate, înțelegerea dată cuvântului mit a variat, iar ceea ce este și mai interesant, ea este saturată de conotații stânjenitoare, abia după ce istoricii o discreditează voluntar sau nu. Primele texte ne relevă o folosire nediferențiată a lui mythos şi logos. Lipsit de „presa proastă” de mai târziu, mythos se bucură de un statut neutru. De pildă, Hesiod istorisește „logos-ul vârstelor de aur” și nu „mythos-ul vârstelor de aur” [3], chiar dacă tema s-a consacrat ca emblematică pentru creația mitică. Trecutul este contaminat, încă o dată, de privirea retrospectivă a contemporaneității în care sensul e încărcat de virulența polemică, iar înțelegerea mitului ca povestire fantastică și ridicolă, a triumfat.

Cei care folosesc printre primii în textele lor noțiunea de mit sunt și cei care îl discreditează, pe un ton din ce în ce mai apăsat, pe măsură ce ne apropiem de era noastră. Dacă Pindar îl folosește sporadic, Herodot îl contracarează fără a insista, iar Tucidide întocmește un rechizitoriu nemilos la adresa mitului.

Herodot nu are o aplecare specială față de aspectele psihologice ale credinței în mituri, ori față de cele ce țin de natura misterioasă a acestuia, nici nu încearcă să își facă un titlu de glorie din cunoașterea și relatarea acestor povestiri magice. Pentru Herodot, „mythos-ul nu este un adevăr revelat unor inițiați, ci este o spusă ori o opinie al cărei proces se face în plină zi.” [4]. E vorba, însă de un proces de demistificare și nu de demitizare. Preocuparea lui Herodot este de a arăta că respectiva relatare nu e veridică, prin citarea unor detalii ce țin de tradițiile locului, care neagă un astfel de „zvon întunecat, vorbă amăgitoare, seducție mincinoasă, relatare de necrezut, discurs absurd, opinie lipsită de temei”. [5]

Strădania lui Herodot nu este complet dezinteresată. „Părintele istoriografiei” este purtătorul unui program moralizator-politic ce își propune să fixeze în mințile oamenilor gloria înfruntărilor dintre greci și barbari, și ideea unității elene. Acceptarea unor istorii nefondate, i-ar fi pus în discuție credibilitatea și i-ar fi subminat portretizarea pe care indirect o face grecilor.

Cu Tucidide și al său Război peloponesiac, interesul explicit intră furibund în scenă și alterează iremediabil conotațiile cuvântului mit. Tucidide edifică o teorie a acțiunii politice bazată pe conceptele de putere și război, ce se aseamănă izbitor cu ambițiile enciclopediștilor. „Pentru raționalitatea istoricului-teoretician, adevărul ține de un discurs alcătuit din raționamente, perfect conjugate, capabil de a oferi mijloacele de a acționa azi și pe viitor, în spațiul inteligibil al cetății.“ [6] Tipul de atitudine care îl fixează pe Tucidide la originea unei abordări a miturilor istorice recognoscibilă până în zilele noastre este privirea trecutului ca pretext pentru enunțarea unei judecăți asupra prezentului.

Rechizitoriul lui Tucidide este surprinzător de bine structurat, conținând trei capete de acuzare. Primul fixează mitul ca o expresie a tradiției orale. Memoria este vulnerabilă, fragilă și înșelătoare, prin intervenția pe care o operează în detaliile sau firul narațiunii. Dacă asupra relației dintre mit și memorie vom fi nevoiți să revenim, cu referințe ceva mai aplicate, în momentul descrierii abordării psiho-sociologice a mitului, să remarcăm, pentru moment, doar că plasarea mitului în contextul culturii orale se va regăsi și la Marshall McLuhan, un alt autor care atinge problema mitului în mod accidental. În Galaxia Gutenberg, McLuhan descrie mitul ca pe o manifestare caducă a unei lumi extincte. Istoria alternativă a sociologului canadian, jalonată de descoperirea scrisului și a tiparului, se debarasează de mit care e „expresia unei conștiințe simultane, a unui grup complex de cauze și efecte” [7]. După cum știm, McLuhan subliniază impactul covârșitor al mediumului asupra mesajului, și opune cultura orală, care nu are linearitatea și sistematizarea alfabetului, lumii dominate de vizual și conștiinței fragmentare, proprie culturii de masă.

Revenim la Tucidide și la cea de-a doua acuză adusă de el mitului, care este folosirea credulității oamenilor. Istoricul explică transformarea ideilor preconcepute (hetoîma), a faptelor incontrolabile în mit (mythodes), pentru a ajunge demne de crezare (apístōs). Ori oamenii – consideră acest spirit critic – „chiar dacă este vorba despre țara lor, nu acceptă, totuși, fără a cântări cât sunt de adevărate tradițiile despre trecut care le sunt transmise”. [8]

Cu a treia acuză adusă mitului, Tucidide completează un tablou critic în ale cărui linii de forță se vor regăsi, cu propriile contribuții și nuanțări, marile spirite ale antichității de la Platon la Aristotel, dar și gânditorii secolului al XX-lea, precum Cassirer, care vor supune oprobiului miturile oferite maselor de către regimurile totalitare. Această ultimă acuză introduce ideea unei surse conștiente, face din mit „o producție ceremonială pentru un auditoriu de moment”, opera unor artizani pricepuți, care cedează tentației de a fi pe placul auditoriului. Mitografii pomeniți de Tucidide sunt preocupați de măgulirea publicului cu ajutorul unor narațiuni „împodobite ca niște idoli” care farmecă, mizând pe slăbiciunea memoriei și credulitatea oamenilor.

Cum nu ne-am propus să facem un istoric al științei miturilor, vom abandona aici paradigma nominalistă, considerând că punctele ei cele mai utile se leagă de înțelesurile diferite date cuvântului mit în textele antichității, la autori care atingeau subiectul tangențial, și că o descriere a diferențelor de viziune dintre școli de gândire ale secolului abia încheiat, ar fi mai puțin surprinzătoare. Transformarea mitului într-o nălucă de către nominaliști și-a atins scopul incitator pe care ni l-am propus și a atenționat de la bun început asupra naturii complexe și volatile a noțiunii de care ne ocupăm. În plus, această ipoteză „scandaloasă” care merge până la a clama lipsa de obiect a disciplinei mitologice, își are limitele ei, prin ignorarea valorii euristice în sine a diverselor teorii, chiar în cazul în care am accepta absența unui obiect comun de studiu, și prin utilitatea ei explicativă redusă.

(inapoi la Cuprins)

Note

[1] Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, Editura Univers Enciclopedic, București 1998, p. 38
[2] apud Daniel Dubuisson, Mitologii ale secolului XX- Dumezil, Levi-Strauss, Eliade, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 255
[3] Marcel Detienne, Inventarea mitologiei, Editura Symposion, 1997, p. 99
[4] ibidem, p. 104
[5] ibidem, p. 108
[6] ibidem, p. 110
[7] Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg. Omul și era tiparului, Editura Politică, Bucureşti 1975, p. 424
[8] apud Detienne, op. cit, p. 115

Victor Grigore