Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

3.2 Emițătorii implicați în demitizare: iconoclaști, moderați și iconoduli

Ca fenomen de comunicare socială, disputa generată în jurul actului demitizării se prezintă ca o reluare pe spirala evoluției istorice, la un alt nivel, a unor controverse care în spațiul românesc au o asemenea tradiție, încât putem spune că întreaga cultură română modernă este nu paralizată ci structurată pe acest conflict simbolic. S-ar putea spune că „matricea spirituală” a spațiului românesc nu o dă nici „vocația europeană”, nici formele culturii populare, ci conflictul dintre acestea. O dovedește și faptul că teoria intelectuală cea mai popularizată la noi a rămas cea a „formelor fără fond”, a lui Maiorescu.

Reconfigurarea conflictuală a societății românești este semnalată de redescoperirea dramatică a temei specificului național. „Veniți la capătul atâtor înfrângeri, a fi român nu mai poate fi resimțit ca un triumf”, [88] sau alte izbucniri cu virulență profetică: „suntem un popor cu substanță tarată”, „românul este popular, iar neamurile îi admiră virtuțile de acomodare, care sar imediat în ochi: ospitalitatea, modestia, toleranța, răbdarea și alte minus-virtuți de afirmare”. [89] Violența unor asemenea sentințe, alese din multe altele, se explică mai mult ca o replică post-factum dată discursului triumfalist găunos și anchilozat al ultimei perioade comuniste, care semnala crepusculul iradierii mitologice în fața unui eșec resimțit ca o catastrofă națională.

Un astfel de mesaj are puține șanse de reușită, întrucât el atacă frontal nucleul dur al mitologiei naționale, și vine după ce definițiile dictate de această mitologie au fost deja internalizate de potențialii receptori.

Studiu de caz: organizarea polemicii în „scandalul Eminescu”

O mai bună înțelegere a rolurilor asumate de emițători și a strategiilor lor discursive este prilejuită de repunerea în discuție a celui mai important simbol cultural al românilor: Eminescu. Eforturi de repoziționare și deconstrucție veniseră în mod constant din partea criticii profesioniste, ultimele semnate de Ion Negoițescu, Ioana Em. Petrescu sau Matei Călinescu. În fond, toată critica post-maioresciană de elită făcuse mai mult sau mai puțin astfel de eforturi. Acestea sunt mecanismele firești de receptare și de menținere în actualitate a unor opere. Astfel de demersuri au ca finalitate, cel mult, instituirea unei paradigme culturale, nu a unui mit cu valențe politice, bazat pe imobilism, intangibilitate și sacralizare; ideile sortite să rămână strict în spațiul eteric al fenomenelor intelectuale sunt reproduse dacă sunt actuale, și se păstrează în actualitate atâta timp cât sunt deconstruite.

Miza politică a conflictului al cărui punct de maximă intensitate l-a constituit celebrul, de-acum, număr 265/1998 al revistei Dilema, îl constituie păstrarea pentru simbolul cultural Eminescu a statutului de mit național. Structura mitică a oricărui poet național e definită astfel de Victor Kernbach: „Acest om este singurul purtător de cuvânt al poporului său și opera lui este singura definiție integrală a destinului acelui popor”. [90] Enunțul amintește ca formă de „prima poruncă”; o poruncă pe care iconodulii mitului eminescian o aveau de apărat.

Să ne îndreptăm acum privirea către pozițiile iconoclaste, luările de cuvânt cele mai radicale și mai scandaloase. Pozițiile iconoclaste și iconodule folosesc multe dintre figurile polemice teoretizate de Karel Capek, încercând obținerea unui efect imediat. [91]

Mircea Cărtărescu își compune pledoaria (pe care o va aprecia drept „cel mai curajos act de demitizare culturală de după 1989”) din cele mai infamante enunțuri scrise de contemporani insensibili la valoarea culturală a personajului pe care îl descriau (testimonia, apelul la mărturii). Rezultă un portret [92] (care este o ilustrare a figurii polemice denumite despicere) demn de „estetica urâtului” care nu atinge în niciun fel problemele ce țin de valoarea operei poetice sau de gândirea politică a lui Eminescu, ci își propune parcă inducerea unei antipatii față de omul Eminescu. Finalul articolului evocă autopsia cadavrului, cu un citat care este răsturnarea prezentării pline de patos făcute de G. Călinescu: „Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat și a trebuit să fie aruncat în lada cu rămășițe, frunze și ingrediente…“.

Alte figuri polemice folosite de cei mai radicali dintre contestatari sunt non habet (nu se amintește nimic din trăsăturile ce ar putea forma un portret echilibrat, subliniindu-se doar carențele, reale sau imaginare, în acest caz lipsa de actualitate sau de modernitate: „poet de secol XIX”, „romantic întârziat”) și negare (contestarea a ceea ce este propriu și definitoriu pentru persoana atacată, în cazul de față calitatea de poet important: „poezia lui mă lasă rece”).

T.O. Bobe completează și el imaginea generală de pamflet colectiv oferită de articolele acuzatorilor, vituperând împotriva cultului propriu-zis care ține în viață mitul. Poetul avangardist crede că a descoperit în sculpturile și picturile care îl înfățișează pe Eminescu dovezi ale zeificării acestuia de către imaginarul românesc. [93] În jurul său, alte personalități ale literaturii române s-au transformat în personajele unei narațiuni mitice de inspirație biblică (Alecsandri are rolul lui Ioan Botezătorul, care îl recunoaște și îi acordă confirmarea poetului, Maiorescu și Călinescu sunt asemeni lui Petru, respectiv Pavel, fondatorii cultului, iar Macedonski este condamnat pe vecie să joace rolul infamului Iuda).

Astfel de luări de poziție, percepute ca o dovadă de negativism sau de teribilism, nu pot avea ca efect demolarea unui mit, mai cu seamă atâta timp cât mitologia pe care o propun în schimb este neclară. Ca urmare, ele au fost punctele de vedere cele mai des invocate de către apărătorii mitului Eminescu, în cadrul răspunsului lor.

Strategia discursivă a membrilor nucleului conservator include apelul la mitul conspirației. Cei ce au publicat articole precum cele citate mai sus sunt acuzați de „lezarea demnității naționale”, de „trădare de neam”, fiind reluată tema atacului deliberat, orchestrat de inamicii din exterior ai României. Apelul la autoritate (testimonia) este prezent la tot pasul, referințele la sursele clasice ale criticii, la prestigiul uriaș al poetului însuși în conștiința publicului, fiind însoțit de figura denumită quosque (enunțarea unei opinii ca unanim acceptate).

În final, orice polemist își anunță public triumful (jubilare), astfel, George Pruteanu își încheie un articol în care trece în revistă luările de poziție adverse după propria clasificare, astfel: „Spirite atât de mici și seci nu sunt de luat in seamă”. [94] Apărătorii cei mai înverșunați ai mitului (printre ei, Ion Rotaru, Leonida Lari, Fănuș Neagu, Dan Zamfirescu, Adrian Păunescu, Eugen Simion) au în contextul dat o importantă problemă de credibilitate. Mulți s-au numărat printre privilegiații regimului comunist, alții chiar au girat delirul protocronist al ultimei perioade a regimului, și încearcă să reînvie același tip de discurs care le-a adus avantaje simbolice și cu ajutorul căruia și-au consolidat poziția în societate. Ei sunt de asemenea susceptibili de a folosi în interes politic personal (demagogic) forța simbolurilor culturale (Adrian Păunescu și Leonida Lari au fost chiar autorii unor interpelări parlamentare în perioada scandalului, bucurându-se de sprijinul unei bune părți a clasei politice).

O cu totul altă forță persuasivă o au pozițiile moderate, mult mai nuanțate, din ambele tabere. De pildă, Eugen Simion, care a avut o poziție oscilantă, la început considerând firești reinterpretările critice în lumea literară, apoi apărând cu fermitate pozițiile conservatoare, acceptă că un proces de mitizare a avut loc, și că acesta este nociv pentru receptarea operei. Însă, de pe poziția de autoritate a președintelui Academiei, Eugen Simion include miturile în patrimoniul cultural românesc, și adoptă un discurs etic în care atrage atenția asupra pericolului moral al demitizării:

Vânătoarea de mituri este o acțiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din identitatea culturală a națiunii.[95]

Acesta este punctul în care, într-o fuziune subtilă, discursul autohtonist care a marcat intrarea în modernitate a culturii române, prin apelul la cultul strămoșilor, epurat de excesele izolaționiste ale ideologilor epocii Ceaușescu, este recuperat de discursul identitar, din ce în ce mai popular ca reacție la fenomenul mondializării. În fața spaimei ancestrale a dispariției prin asimilare, soluția oferită este conservarea necritică a oricăror elemente mitologice care au fost asimilate specificului național.

La fel de subtile sunt și atacurile moderate la adresa mitului. Eficiența lor vine din precizia cu care sunt vizate doar anumite aspecte, de obicei cele periferice, pornindu-se de la acele puncte acceptate și de către apărătorii moderați. Nicolae Manolescu vorbește despre pericolul „mumificării” operei eminesciene de către conformismul impus de comentariile de tip școlar. Care nu stimulează îndeplinirea celor trei condiții ale menținerii în actualitate a unui autor: lectura constantă și liberă de către public, relectura criticii și reeditarea.

Trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărți de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan.[96]

Aproximativ în același ton, Zigu Ornea contestă sintagma „poetul național”, și insistă în favoarea unei distincții între lirica și publicistica eminesciană, care s-a aflat sub cele mai diverse influențe în epocă, multe inacceptabile astăzi. În realitate, acesta este punctul cel mai sensibil al dezbaterii, întrucât el indică motivul pentru care mitul este cultivat de forțe politice diverse, care au făcut ca Eminescu să fie reprezentat în manualele școlare fie de Împărat și proletar, fie de Doina. „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă!”, respectiv „Cine-a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii!” par a fi cele două exclamații care marchează extremele manipulării simbolului Eminescu de către ideologii pentru care, evident, nu poate fi acuzat. Spre aceste aspecte strâns legate se îndreaptă și cele mai eficiente dintre atacurile explicit demitizatoare.

Cristian Preda țintește gândirea politică a lui Eminescu, negând-o in corpore: „[..] lenea de a gândi, ignoranța sunt mărcile culturii politice de la noi. În acest context, Eminescu e un personaj manipulat. [..] Eminescu trebuie contestat și demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere e realmente nul. Nu ai obiect.”. [97] În timp ce Sorin Antohi atacase deja mitizarea figurii poetului: „Pentru că astăzi nu ne mai satisface nici hagiografia diletantă, nici mitul cu accente patriotarde, nici acel cult kitsch ai cărui preoți sunt gazetarii, funcționarii culturali și dăscălimea ignară”. [98]

Insistența pe aspectele strict culturale ale dezbaterii se dovedește foarte eficientă, întrucât includerea unui subiect în sfera actelor strict intelectuale permite formularea unor judecăți de valoare, chiar a unor critici sau rezerve, în timp ce un mit rămâne o problemă de adeziune și de fidelitate care nu lasă cale de mijloc între acceptare și negare. Ambele tabere, într-un fel sau altul, apelează la mitul rezistenței prin cultură.

Tabăra conservatoare, deși din rândurile ei au făcut parte numeroși „colaboraționiști” notorii ai regimului, a preluat acest mit de tranziție într-un mod surprinzător, pentru a evita discuțiile culpabilizatoare. În felul acesta, o entitate misterioasă, „cultura”, este plasată deasupra oamenilor pentru a simboliza esența unui popor, esență ce a fost slujită chiar și prin participarea activă din regimul comunist. O esență în care sunt topite toate marile spirite ale românității, și care, mai ales, se cuvine a fi apărată cu îndârjire.

De cealaltă parte, elita culturală modernistă, cea care a fost „preoțimea” mitului rezistenței prin cultură, îl folosește pentru a da un alt sens retragerii din viața cetății a intelectualilor de dinainte de 89, și pentru a-și consolida pozițiile simbolice din prezent, de instanță critică. Aureolați de „asceza” de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au susținut și încurajat reașezarea canonului literar românesc. Dacă acest statut nu va fi erodat de ascensiunea industriilor culturale, intelectualii care militează pentru racordarea la valorile unei Europe culturale, nu doar economice, pot miza pe viitoarele efecte ale comunicării bazate pe o multitudine de trepte (multi-step flow of communication [99]).

Îi putem adăuga aici, printre atâția alții, pe Adrian Marino, Mircea Martin sau I. Bogdan Lefter, care au avut și ei poziții nuanțate dar favorabile unei schimbări de viziune în acest caz. Dacă acești intelectuali, recunoscuți ca membri ai elitei culturale, vor avea un acces semnificativ la media, împreună cu alți lideri de opinie din presa culturală, cu influență asupra unor lideri de opinie orizontali, din rândurile profesorilor din învățământul superior și liceal, este foarte probabil un efect pe termen lung de nuanțare a prezentării operei lui Eminescu, și, în final, de relativizare a mitului.

Ralierea la pozițiile demitizatoare este facilitată de atractivitatea viziunii relativiste care poate fi susținută și de o simplă ironie, fără a propune un model teoretic în schimb. Dubitativul și echivocul sunt ingrediente letale pentru un mit. Valurile polemice se desfășoară, însă, potrivit principiului pendulului: în momentul în care o atitudine devine dominantă și se transformă în modă, cu toate excesele aferente, avantajul umorului trece de partea adversă.

Inflația termenului mit și folosirea lui abuzivă pentru a face referire la simple superstiții, prejudecăți sau clișee de gândire, îl face pe Alex Ștefănescu să scrie ironic: „Nu va trece mult timp și vom citi eseuri demitizatoare despre eficacitatea băilor de nămol, hărnicia furnicii și lenea greierului, grandoarea stejarului, calitatea superioară a pantofilor Guban, obiceiul de a ține furculița în stânga și cuțitul în dreapta sau obligația acoperirii gurii cu palma in timpul căscatului”. [100]

Devenită o „jucărie la modă, demitizarea, se dovedește a fi una capricioasă, care poate aduce avantaje simbolice doar celor sensibili la nuanțe și capabili de a se plasa în curentul care îi poate feri cel mai bine de ridicol și de izolare.

(înapoi la Cuprins)

Note

Victor Grigore

evadare.ro
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact