3.6 Despre procesul de demitizare. Câteva concluzii

Demitizarea, ca parte a comunicării sociale, este un proces de maximă complexitate. Punerea în discuție a miturilor fundamentale ale unui popor este o dovadă a existenței unei crize identitare, care devine vizibilă cu ocazia izbucnirii unor conflicte simbolice. Printre conflictele care au marcat existența unor falii între segmente ale societății românești s-au numărat: disputa din cadrul istoriografiei cu privire la istoria recentă și la miturile istorice românești, scandalul manualelor alternative, ca o prelungire a disputei dintre diverse grupări de specialiști, ce a antrenat segmente mult mai largi de public, dezbaterea critică pe marginea statutului mitic al lui Mihai Eminescu în cultura română, sau redescoperirea problemei specificului național.

Dramatismul receptării procesului de demitizare în societatea românească este dat de coalescența sa cu alte procese specifice modernității. Se poate vorbi de două componente ale demitizării aflate simultan în desfășurare, un proces inițiat de o parte a elitei culturale, și unul care implică opinia publică în ansamblul ei. Acesta din urmă este un proces difuz și lent ce corodează simbolurile oricărei societăți, acționând cu precădere prin deformarea și alterarea miturilor existente.

La nivelul opiniei publice, demitizarea este acompaniată de un proces de secularizare, receptat cu întârziere de societatea românească. Principalul fenomen specific comunicării sociale care favorizează distanțarea față de mituri este spirala tăcerii, tradusă prin teama de izolare față de grup și prin încurajarea spiritului ironic și a scepticismului.

Procesul de demitologizare inițiat de elita intelectuală este mult mai sistematic, fiind marcat de influența mai multor curente culturale. În istoriografie, procesul se desfășoară pe fondul încercării de racordare la curentele moderne ale disciplinei, prin abandonarea unei istorii evenimențiale aplecate spre momentele eroice și figurile exemplare ale trecutului, în favoarea unei istorii structurale, preocupată de studiul mentalităților, al imaginarului și al transformărilor de durată ale unei societăți.

De asemenea, specifică domeniului istoriografic este și demistificarea, adesea confundată cu demitizarea, care este un act reparatoriu de restabilire a adevărului istoric, firesc în condițiile falsificării programatice a istoriei în perioada comunistă, din considerente ideologice.

Extinderea curentului demitologizant și în alte domenii ale culturii, cum ar fi științele politice, filosofia culturii sau literatura, a fost favorizată de convingerea că în perioada comunistă s-a operat o brutală manipulare a mentalului colectiv, în concordanță cu proiectul „omului nou”. Și că, în continuare, miturile politice și istorice ori stereotipurile sunt surse ale exercitării puterii politice și mecanisme ale controlului social. Hegemonia politicului asupra universului mitologic a condus la o polarizare a adversarilor și susținătorilor demitizării, oferind motive de suspiciune asupra intențiilor reale ale acestora din urmă, unui public refractar la schimbare. Printre autorii care au avut contribuții notabile în direcția demitizării s-au remarcat Lucian Boia, Sorin Antohi, Horia-Roman Patapievici, ș.a.

În cultura politică, traumatismele abandonării unei mitologii cultivate de regimul totalitar, compusă din două constelații mitologice majore, comunistă și naționalistă, sunt potențate de precaritatea alternativelor și multitudinea de opțiuni. Nici una dintre mitologiile ce ar fi putut fi adoptate după 1989, de pildă mitologiile democrației participative sau ale societății concurențiale, nu prezintă coerența sau forța de seducție a celor mai importante religii laice inventate în ultimele două sute de ani: comunismul și naționalismul.

În plus, una din funcțiile esențiale ale mitului, aceea de a conferi un sens curgerii timpului, este periclitată de eșecul unor mitologii ce ar fi putut orienta simbolic tranziția, cum sunt decomunizarea, ca mitologie vindicativă, sau Revoluția, ca un posibil mit fondator al noii societăți democratice.

Mult mai periculoasă este lezarea unei funcții fundamentale a conștiinței mitice, aceea de ordonare a memoriei colective. Trecerea de la un tip de societate care își bazează spiritualitatea pe valorificarea simbolică a memoriei, la societatea informațională a comunicării de masă, se face în condițiile absenței reperelor mitologice, singurele resurse disponibile fiind rudimentele unei culturi arhaice, fragmentele mitologiilor politice consacrate dar discreditate, sau mitologiile preluate de curând, privite cu scepticism.

Mitologiile occidentale preluate prin aculturație, deși mai adecvate nevoilor prezentului, prezintă dezavantajul de a fi asimilate concomitent cu pozițiile critice, întrucât mitologiile societăților deschise, obținute prin dialog conțin germenele contra-mitului, fapt ce accentuează disconfortul trecerii la un univers al valorilor plural și relativist.

Noile industrii culturale accelerează atât apariția cât și destrămarea mitologiilor și simbolurilor. Ele își cultivă propria mitologie, specifică societății de consum, axată pe cultul performanței, al tinereții, progresului și confortului.

Păstrarea intactă a peisajului mitologic existent la momentul 1989, în realitate imposibilă, ar fi încurajat dezvoltarea unui univers mental paralel, inadecvat realității, la limita patologicului. Abandonarea miturilor existente, în condițiile, de asemenea iluzorii, ale absenței unei remitologizări, prezintă și ea pericole cum sunt distrugerea mecanismelor interne de coeziune socială, proliferarea alienării, dezorientării și scepticismului, reducerea capacității de răspuns în situații de criză.

Cum atât stagnarea cât și anihilarea totală a conștiinței mitice nu sunt opțiuni veridice, este mult mai probabil ca demitizarea să se traducă, în fapt, printr-un proces de recuperare și reașezare a mitemelor existente, în concordanță cu imperativele modernității și cu nevoile spirituale ale prezentului.

(înapoi la Cuprins)