evadare.ro
Ce am scris mai important
Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

3.3 Demitizare și demistificare în istoriografie

Domeniul în care se desfășoară cea mai importantă componentă a procesului de demitizare, istoriografia, aduce cu sine o distincție importantă ce trebuie făcută între acest proces și procesul demistificării. Necesitatea restabilirii adevărului istoric (adică a demistificării) apare ca un imperativ după 1989, ca urmare a intervenției brutale a politicului în acest domeniu, în timpul regimului comunist.

Apartenența inevitabilă a oricărui istoric la un sistem de gândire, la o cultură și la anumite convingeri determină un anume grad de mitizare involuntară a istoriei, însă, în cazul regimului comunist este evidentă o falsificare programată, fără subtilitate, pe alocuri, a istoriei în acord cu filosofia istorică profesată de această ideologie. Este motivul pentru care, un grup de istorici români, din câteva centre universitare importante, a semnat încă din 24 decembrie 1989 un Apel al istoricilor români [101], care susținea restaurarea tradiției istoriografice românești și condamna discreditarea disciplinei în anii regimului comunist: „Sub aparența unui naționalism demagogic, am fost rupți de lume și învrăjbiți sistematic între noi, adevăratele valori naționale fiind falsificate, ascunse, distruse.” [102]

În privința demistificării, istoricii păreau, cel puțin la prima vedere, a fi unanimi. Falsurile trebuiau corectate și adevărul trebuia repus în drepturi. Problema demitizării a apărut cu întârziere, în bună parte ca urmare a unei utilizări destul de laxe a conceptului de mit, fie pentru falsuri evidente, credințe eronate, sau pentru orice lucru, cât de mărunt, legat de care s-ar fi constatat o implicare emoțională sau a imaginației. Decalajul cultural al României a făcut ca un curent important în istoriografia occidentală, care a stârnit controverse și modificări de percepție, mai cu seamă în deceniul șapte și opt, să fie preluat cu întârziere și (ca întotdeauna „într-un moment nepotrivit”) concomitent cu alte transformări majore din societate.

Este vorba de focalizarea pe problemele mentalului colectiv și ale reprezentărilor sociale, consacrată de revista Annales d’histoire économique et sociale, fondată în 1929 de Lucien Febvre și Marc Bloch. Un număr important de istorici reputați au aderat la această mișcare, preocupându-se de organizarea percepțiilor trăitorilor unei epoci, mai mult decât de eroismul unor personaje emblematice, sau de dramatismul evenimentelor cruciale: F. Braudel, J. Le Goff, G. Duby, R. Mandrou, M. Vovelle, H. Dyserinck, R. Chartier, Walter Ong. Fie că s-au ocupat de istoria propriu-zisă sau de istoria culturii, aceștia au marcat o „democratizare” a câmpului cercetării, prin privilegierea mentalității și imaginarului. Acest curent, care pătrunsese chiar și în Uniunea Sovietică în anii optzeci, nu a avut condițiile de a se transforma într-o modă culturală, decât după 1989, când a fost îmbrățișat ca o notă de modernizare a istoriografiei.

Dintre istoricii români care au adoptat în cercetarea lor această perspectivă, îi putem aminti pe Alexandru Duțu, care a studiat istoria mentalităților, încă dinainte de 1989, dar cu accent pe istoria literaturii și a culturii, și pe Al. Zub, a cărui muncă dusă cu asiduitate a vizat și statutul istoricului în societate, istoria istoriografiei românești, încercând să corijeze distorsiunile și deformările intenționate. Practic, acestei sensibilizări față de mentalul colectiv nu i s-au putut sustrage nici cei mai conservatori dintre istoricii post-revoluționari. Acestui curent i s-a adăugat și pasiunea (și ea sincronizată cu tendințele europene) pentru istoria recentă și pentru istoria orală, pentru evenimentele controversate precum perioada interbelică și perioada comunistă. La București s-a înființat chiar un Institut Român pentru Istorie Recentă, care a promovat cercetările unor istorici tineri precum Marius Oprea sau Adrian Cioroianu.

Mediul intelectual a devenit permisiv și pentru cercetători pasionați veniți din alte domenii, precum Alex Mihai Stoenescu, pentru cercetări multidisciplinare de filosofia culturii, precum cele întreprinse de Adrian Marino, Sorin Antohi, Andrei Oișteanu, pentru studii axate pe problemele imaginarului (lucrarea Ruxandrei Cesereanu despre Imaginarul violent al românilor e doar un exemplu de ultimă oră).

Personalități culturale diverse s-au consacrat prin strădania de a recupera memoria ultimelor decenii: seria de cercetări și interviuri ale Laviniei Betea, în care se valorifică memorialistica înalților demnitari comuniști, seria evocărilor universului închisorilor comuniste, Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid. Istoria a încetat de a mai fi monopolul specialiștilor (dacă fusese vreodată), trecând în paginile revistelor și în programele televiziunilor. Este inevitabilă aici amintirea admirabilului foileton televizat, Memorialul durerii, realizat de Lucia Hossu-Longin sau organizarea Memorialului de la Sighet, coordonată de Ana Blandiana.

Istoricul de numele căruia este legat procesul de demitizare în ultimul deceniu este Lucian Boia. Cu o perseverență remarcabilă, Lucian Boia supune examenului critic aproape tot ce ține de mentalul colectiv al românilor. De la mitologia comunistă, analizată prin prisma scientismului secolului XIX, la mitologia naționalismului, la mitul democrației și așteptările milenariste, totul este analizat și disecat fără rețineri. Cărțile sale s-au răspândit ca o undă de șoc, mai cu seamă în rândul celor ce nu aparțineau strict breslei istoricilor, stârnind de la nedumerire, la admirație sau contestare violentă.

Succesul istoricului Lucian Boia (întrucât, chiar și atragerea atenției atâtor oponenți poate fi considerată un succes) se datorează, probabil și talentului său scriitoricesc, modalității directe de adresare, tonului dezinhibat, voit provocator pe alocuri, condimentat cu ironii surprinzătoare și epurat de rigorile limbajului științific. Rescrierea istoriei naționale, în comparație cu istoria propagandistică a perioadei comuniste a fost primită chiar cu entuziasm de unii: „În sfârșit ! În sfârșit a apărut cel dintâi examen critic radical și sistematic al culturii române de astăzi.” [103]

La celălalt pol se regăsesc istoricii epocii de aur, regrupați în jurul gazetelor nostalgic extremiste, I Ardeleanu, Mircea Mușat, I Pătrănoiu, și un șir nesfârșit de politicieni care acuză caracterului periculos al unui act de lezare a demnității naționale. Chiar după relativa stingere a controverselor, la comemorarea lui Eminescu din ianuarie 2004, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu (el însuși istoric) încerca eliminarea într-o notă de subsol a scrierilor demitizatoare ca „încercări inconștiente ale unor frustrați fără operă”.

Tipul de discurs istoriografic inaugurat de Lucian Boia a făcut în scurt timp prozeliți, din păcate din ce în ce mai puțin atenți la nuanțe. Apărător hotărât al statutului istoricului în societate, Ioan-Aurel Pop a taxat cu promptitudine proliferarea unui mod de a face istoria considerat mult prea facil și înclinat către latura senzațională: „Cu voia sau fără voia profesorului Boia, s-a format o pleiadă de „istorici”, care nu au prelucrat și publicat niciodată un izvor istoric, dar care caută de zor și descoperă „mituri” te miri unde, din neolitic până astăzi, cu un elan demn de o cauză mai bună”. [104]

Lucian Boia contestă eticheta de „demolator de mituri” ce i se atribuie, susținând că nu încearcă o relativizare a istoriei naționale sau o anulare a miturilor fundamentale, ci o reinterpretare critică a acestora din perspectivă istoriografică: „Noi nu ne războim cu miturile fondatoare. Fiecare nație le are pe ale sale și le cultivă cu grijă”. [105] Intențiile declarate ale autorului merg mai cu seamă în direcția unei nuanțări a faptelor ce au fost deformate de imaginarul colectiv din comandamente ideologice sau în mod involuntar.

Ioan-Aurel Pop, cel mai acerb critic al demersului lui Lucian Boia, se declară de acord cu necesitatea rediscutării critice a istoriei naționale, dar este un adversar declarat al oricărei forme de relativizare a trecutului, în care vede o subminare a menirii istoricului în societate. În replică la de acum celebra Istorie și mit în conștiința românească, cel mai tânăr membru corespondent al Academiei scrie un volum cu un număr dublu de pagini în care atacă aproape paragraf cu paragraf cele scrise de istoricul bucureștean. Deși aduce unele precizări pertinente, cartea își ratează ținta principală, întrucât nu neagă necesitatea demersului critic, contestând doar radicalismul său. În plus, argumentele aduse în discuție contestă premisele autorului dintr-o altă paradigmă, întregul capitol introductiv, deși bine documentat, fiind scris sub imperiul perplexității în fața constatării că există autori care pot gândi lumea într-un mod diferit.

Ioan Aurel Pop realizează o lăudabilă pledoarie în favoarea misiunii istoricului în societate pe care o vede așezată sub semnul căutării necontenite a adevărului, în timp ce Lucian Boia este mai interesat de rolul jucat de imaginar în modelarea realității. Granița fixată de Ioan Aurel Pop între istorici, ca singurii calificați să se exprime pertinent în problemele trecutului, și nespecialiști, este una rigidă. În vreme ce Lucian Boia este mai fericit să constate că personalități din cele mai diverse domenii, indiferent de valoarea operei lor, pot influența mentalitatea unei colectivități în unele probleme punctuale.

Lucian Boia vede istoricul ca pe un personaj captiv al propriilor sale scheme de gândire și influențat de interese, care construiește aproape o ficțiune de fiecare dată când oferă propria sa versiune asupra trecutului. Ioan-Aurel Pop, pe de cealaltă parte, își mărturisește nostalgia pentru o istorie exemplară, magistra vitae, și vede în efortul de compatibilizare a istoriei naționale cu procesul de modernizare și de integrare europeană o abdicare de la misiunea fundamentală a istoricului, apropierea de adevăr.

(înapoi la Cuprins)

Note

evadare.ro
October 4th, 2010
Mai multe despre: lucrare • • • • •
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact