2.4 Comunismul, ca „religie fondată pe ateism”

Diferența dintre primii creștini și comuniști, crede Martin Malia, este că „primii creștini știau că ei cred, în timp ce comuniștii credeau că ei știu”. [61] Cu alte cuvinte, marea reușită a comunismului a fost de a convinge extrem de multe persoane, până la un punct inclusiv pe comuniștii înșiși, că se află în fața unei științe a schimbării sociale, și nu în fața unei eshatologii seculare. În realitate, ideologia prezenta toate trăsăturile unei religii, deși adepții ei au cheltuit suficientă energie pentru a-i tăinui influențele iudeo-creștine.

În istoriografia comunistă, epocile au o curgere urmând un destin care ne poartă din comuna primitivă, prin sclavagism, feudalism și capitalism, către Paradisul comunist al societății fără clase și al abundenței („Fiecăruia după nevoi”). Se înțelege că rolul păcatului e luat de proprietate, denunțată ca atare încă de Rousseau, cu imaginea sa idilică asupra societății primitive (vârsta de aur ce se cere a fi recuperată într-o formă superioară la finele istoriei).

Rolul soteriologic este preluat de Partid, ca reprezentant al clasei muncitoare, care și-a câștigat acest rol prin suferința, ce va duce la o modificare ontologică a lumii. Partidul își fabrică o mitologie proprie organizațiilor ecleziale: este inițial o instituție aproape ocultă (în ilegalitate, perioadă mereu rememorată), căreia nu îi sunt străine cultul martirilor (ilegaliștii și victimele acelei perioade) și al fidelității mistice întărite prin spovedanie (autocritica și delațiunea), practicarea excomunicării (excluderea din partid), datoria de a participa la războiul sfânt al luptei de clasă, care îl transformaseră, cel puțin pentru generația „revoluționarilor de profesie” într-o sectă sau o a doua familie. [62]

Ideologia, per ansamblu e „o ideologie a cărții”, care are în centrul ei Capitalul, la a cărei revelație ajunsese Marx, fără vreun ajutor divin, și pe care ceilalți lideri nu făceau decât să o interpreteze. Monopolul (re)interpretării învățăturii marxiste aparține Partidului; Lenin, prin aportul său organizatoric și „teologic” are rezervat locul Sfântului Pavel, iar ceilalți „apostoli” au dreptul să întregească cele scrise deja, în ordinea descendenței.

„Toți șefii comuniști au scris enorm (sau cel puțin s-au prefăcut că o fac), toți au fost foarte preocupați de problemele teoretice, fiecare cu gândul de a mai adăuga un mic detaliu la marea știință marxistă.” [63]

Filosofia istoriei profesată de comuniști, înscrie perfect doctrina în definiția dată de Eliade mitului ca istorie sacră. Acestei istorii îi sunt integrate episoade (în special răscoale, revolte și revoluții) care sunt resemnificate pentru a prevesti momentul de accelerare a cursului istoriei operat de comuniști. Exemplele de iraționalitate evocate nu ar putea decât ultragia orgoliul raționalist al unui comunist, pentru care orice aluzie la substratul mistic al convingerilor sale ar reprezenta o calomnie.

„Comunistul autentic respectă infinit știința sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este știința. Este fără îndoială un om de acțiune, dar acționează după un program conceput științific”. [64]

Această încredere în puterea rațiunii și a științei de a guverna și modela realitatea nu e o exclusivitate a gândirii comuniste. Ne vom întâlni cu ea și în analiza presupozițiilor omului modern de pretutindeni, căci ea se află printre ingredientele lumii occidentale, al cărui produs este și comunismul. Distinctivă este conștiința că adeptul comunist nu împărtășește o opinie, ci se află în posesia adevărului, ori adevărul științific, ca și cel religios, nu poate fi decât unul singur.

Acuza adusă dictatorului de Ion Iliescu, în chiar prima sa intervenție televizată, de a fi „întinat idealurile socialismului științific”, trebuie înțeleasă în logica tradiției de condamnare a deviaționismului. Proiectul în sine nu este niciodată pus la îndoială, există doar necredincioși care „rătăcesc calea”, pentru că sunt ispitiți sau se lasă pradă pasiunilor și nu mai respectă proiectul care are girul științei dialectice marxiste.

De-a lungul vremii, privilegiul papal al stabilirii liniilor dogmatice ale comunismului a aparținut celor aflați în fruntea ierarhiei partidului și nu a făcut obiectul dezbaterii. Liderii partidului reclamă monopolul virtual asupra imaginarului cu ajutorul căruia doresc transfigurarea realității, și descoperă în această nouă realitate confirmarea credinței.

(înapoi la Cuprins)

Note

• [61] Apud Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru veșnicie, comunismul românesc în perspectivă comparată, în Revista 22, nr 695, 1-7 iulie, 2003
• [62] Un personaj pitoresc și tragic deopotrivă, Belu Zilber descrie cu luciditate tipul de devoțiune al bolșevicilor: „Nu mă puteam despărți de partid, cum nu se pot unii despărți de femeia vieții lor, c…, hoață și sperjură. A căzut la femeie, spune poporul. Marxismul practicat din tinerețe devine vițiu. Căzusem la partid. Presimțeam ce mă așteaptă, dar nu mă puteam rupe de această abstracție denumită partid“, apud Stelian Tănase, Belu Zilber, în Revista 22, nr 702/2003
• [63] Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, ed. cit. p. 80
• [64] Ibidem, p. 79