evadare.ro

Problemele teoriei evoluționiste

(Episodul 4 al serialului Sursele ideilor globaliste)

Verigile lipsă

Încă de când își elabora teza, Charles Darwin a realizat că teoria lui stă sau cade în funcție de fosilele descoperite de paleontologi. A scris-o explicit în „Originea speciilor” din 1859.

„În aceeași proporție cu procesul de exterminare la o scară enormă, ar trebui ca și varietățile intermediare, anterior existente, să fie cu adevărat enorme. Atunci de ce nu e fiecare strat geologic plin cu asemenea verigi intermediare? Geologia, cu siguranță, nu dezvăluie asemenea gradații fine ale lanțului organic; și, probabil, e cea mai evidentă și serioasă obiecție, care poate fi adusă împotriva teoriei. Explicația constă, cred, în imperfecțiunea extremă a registrului geologic.”

Darwin lăsa, așadar, posterității sarcina de a proba teoria sa prin descoperiri ulterioare. A trecut mai bine de un secol și jumătate, fără ca acest lucru să se fi produs, în ciuda acumulării abundente de materiale excavate, la adâncimi nevisate atunci (până la 12 km). Chiar dacă s-au încercat supoziții din cele mai fanteziste pentru trecerea dintr-o specie în alta, și chiar dintr-un regn în altul, proporția rămâne dezavantajoasă pentru ce ar presupune selecția naturală. Speciile găsite sunt deja formate, versiunile propuse a fi intermediare sunt în cel mai bun caz, rarități discutabile. Istoria pare să curgă în sensul contrar celui imaginat de Darwin: speciile nu se multiplică, se răresc, fenomen observat inclusiv în timpul vieții noastre.

Observațiile, pe care Darwin le făcea pe teren erau deseori curiozități de amator. Era surprins de penajul diferit al păsărilor pe insule învecinate, de forma ciocului sau a carapacei țestoaselor. Deseori, cerea părerea unor ornitologi, pentru că nu putea deosebi varietățile aceleiași specii. Experiența unui englez de la începutul secolului XIX era influențată de pasiunea ameliorării raselor de animale domestice, răspândită în țară. De aici decurge un alt punct nevralgic: modelul său e valabil pentru mici modificări, nu pentru saltul de la o specie la alta.

Varietatea cea mai mare de rase a fost obținută de om pentru rasele canine. Într-adevăr, există diferențe uriașe între un chiuhuahua și un dog german, un buldog, sau un shitzu.  E exact genul de variații pe care tânărul absolvent Darwin le observa în voiajul său (la câteva luni de la terminarea școlii): lungimea firului de păr, forma maxilarelor, talia, lungimea urechilor. Dar aceste variații (de la lup la șoricar) nu arată trecerea în altă specie. Câinele nu devine pisică. Mai important, procesul de diferențiere a raselor animale a fost unul deliberat, ghidat în mod conștient de către om. Iar efectele ar dispărea în timp, dacă omul ar înceta să mai intervină în selecție, favorizând anumite rase.

Pornind de la aceste deosebiri de ordin vizual, în cazul unor animale exotice, Darwin credea că a descoperit însăși legea universală a naturii. Anume, că toate speciile au apărut printr-un proces de selecție naturală, în urma competiției pentru resurse, prin variații întâmplătoare (mutații aleatorii), transmise urmașilor.

specia transgender

Oricât de ciudat ar părea, evoluționismul pune o problemă de filosofie. Platon credea că lumea vizibilă e expresia lumii ideilor. Un cal e diferit de alt cal, dar forma lui ideală exprimă ideea de cal. Noica i-ar fi zis „cabalitate”. La fel, „umanitatea” exprimă caracteristicile fundamentale ale omului. Lumea Ideilor a lui Platon era inspirată de mistica orientală, în care lumea vizibilă e iluzie.

În Evul Mediu, a apărut un curent filosofic numit nominalism. Unii călugări credeau că astfel de noțiuni mentale sunt irelevante, că tot ce contează sunt lucrurile reale individuale. Disputa aceasta, doar aparent fără miză, nu s-a stins nici în ziua de azi. Implicațiile ei sunt multiple, merg până în post-modernism și în curentele progresiste radicale. Pretenția de a avea dreptul să te definești cum dorești sau „cum simți”, prin „schimbarea de gen” și alte variabile ale identității biologice, e un astfel de ecou al nominalismului.

Charles Darwin este, poate involuntar, un nominalist. Felul în care explică el „originea speciilor” distruge însăși noțiunea de specie, o face inoperantă. Nu există nicio definiție stabilă pentru o specie, întrucât ea e mereu fluidă. Noi surprindem doar exemplare în plină evoluție, care „curg” dinspre o specie spre alta. Dar nimeni nu poate spune, în lipsa prototipului, când a ajuns un exemplar să fie deplin transformat.

Chiar produsele minții lui Darwin sau ale oricărui susținător al hazardului natural devin fără noimă. Dacă creierul uman e doar o alcătuire de substanțe ale chimiei organice, ecoul lor n-ar valora mai mult decât clipocitul unui izvor. Dar să părăsim această paranteză filosofică, pentru a reveni la biologie.

selecția oarbă

Lăsând selecția la alegerea naturii, apar numeroase probleme explicative. În primul rând, cum știi că ai făcut o mutație benefică? O antilopă poate bănui avantajul de a avea un gât mai lung, dar asta nu o transformă în girafă. Să admitem, totuși, că vor supraviețui preponderent antilopele cu un milimetru de gât mai lung și, în milioane de ani, se obține o girafă. Ajungem la problema ceasornicarului – ar trebui să existe un proiect mental al țintei – gen, adăugarea de vertebre în scheletul gâtului. Un asemenea proiect presupune imaginație, inteligență.

O problemă și mai complicată e că etapele intermediare nu constituie avantaj în competiție, ci handicap. Să spunem că un pește ar intui avantajele de a fi amfibian, apoi mamifer, că o vietate și-ar transforma în milioane de ani înotătoarele în lăbuțe sau lăbuțele în aripi. O pereche de membre, care ar fi pe jumătate aripi sau pe jumătate lăbuțe, ar fi la fel de utile ca o cocoașă pentru om. Mutantul respectiv ar fi victimă sigură în orice mediu competitiv pentru prădători și semeni.

Chiar presupunând că exemplarul ar supraviețui, tot nu e clară motivația unui asemenea sacrificiu în folosul speciei. Un om poate face sacrificii pentru copiii lui, poate și un animal, dar nu pentru generații de care îl despart sute de mii de ani. Complexitatea unor variații era înțeleasă și de Darwin, care lega de ea chiar validitatea tezei sale:

„Dacă s-ar putea demonstra că a existat orice organ complex, care nu se putea forma prin numeroase mici modificări succesive, teoria mea s-ar prăbuși complet. Dar nu cred că există așa ceva.”

Complexitatea și diferența de structură a unei aripi de pasăre e foarte greu de obținut din asemenea schimbări graduale, sau de presupus în lipsa verigilor lipsă. Dar există schimbări, care ar produce instantaneu moartea – cum ar fi cele ale aparatului respirator, la trecerea de la mediul acvatic la cel terestru și invers.

Pe vremea când scria Darwin, se credea că nu există o unitate mai mică în organismele vii decât celula. Nu îl putem acuza de absența descoperirilor ulterioare. Dar studiul geneticii a ridicat mai multe probleme, decât a adus în sprijinul intuiției darwiniste.

Știm acum că mutațiile cele mai numeroase sunt nocive, chiar mortale. Rarele „extrageri norocoase” la loteria genetică ar fi anulate de o mutație fatală și tot procesul ar trebui reluat de la zero.

textul scris cu ochii închiși

Evoluționiștii au folosit deseori o comparație plastică. Anume, că lăsată să tasteze la o mașină de scris, o maimuță ar produce unele cuvinte, care se regăsesc în dicționar. Dacă am avea la dispoziție un număr gigantic de maimuțe-dactilograf, ele ar produce chiar și opere literare în mod întâmplător. În lipsa unei maimuțe, poate face oricine un exercițiu simplu la calculator. Să spunem că pornește de la un text, care are deja o pagină. Teoretic, textul poate fi îmbunătățit, adăugând cuvinte sau scoțând erorile. Închidem ochii și tastăm. Care sunt șansele să îmbunătățim textul după un număr de minute?

o imposibilitate matematică

O prejudecată spune că darwinismul este contestat doar de creștini sau de cei fără pregătire științifică. Voi folosi observațiile aduse de doi savanți evrei, un agnostic, David Berlinski, și un ateu nihilist, David Gelernet, într-o foarte interesantă discuție.

Combinarea aminoacizilor în proteine funcționale e un lucru mult mai rar decât se putea anticipa, dată fiind multitudinea posibilităților de combinare. Mai precis, 1 la puterea 77. Vârsta estimată a universului a fost „lungită” în sprijinul dogmei evoluționiste, până la 4,5 miliarde de ani. (Pe vremea lui Darwin nu se fixase „științific” o vârstă a universului, care putea fi teoretic infinit.) În actualul cadru, rămâi fără timp suficient pentru ca toate mutațiile necesare să aibă loc fără coordonare externă.

Vrând-nevrând, ne întoarcem la metafora ceasornicului, care presupune un ceasornicar. Evoluționiștii preferă să spună că impresia de organizare e doar în mintea noastră, că ea nu există în natură. Ar fi, spun ei, ceva asemănător cu „sfinxul” sau „babele” din Bucegi – ele doar seamănă în mintea noastră cu niște figuri antropomorfe, și asta doar din anumite unghiuri. Vântul le-a sculptat în timp. Da, dar atunci când descoperi un David al lui Michelangelo sau o Venus din Milo, e dincolo de orice dubiu că forma respectivă nu e rodul hazardului.

complexitatea ireductibilă

Un alt cercetător, Michael Behe a adus acest argument: anumite subsisteme la nivel celular sunt atât de complexe, încât ele nu ar putea funcționa separat. În același mod, ochiul are nevoie de multe componente pentru a funcționa și a prelua lumina vizibilă către creier, nimic din părțile alcătuitoare neputând avea vreun rol de-a lungul tranziției. „Piesele” nu se găsesc libere în natură, la dispoziția combinatorului sau, și mai rău, a organizării întâmplătoare.

explozia din cambrian

Deși își pusese speranțele în viitoarele săpături ale paleontologilor, fosilele au adus o problemă și mai mare pentru teoria lui Darwin. La începutul uneia din erele geologice are loc ceea ce specialiștii numesc „explozia din cambrian”. E vorba de un strat în care apar gata formate animale cu o complexitate înzecit mai mare decât orice exista anterior. E vorba de simpli trilobiți, dar apariția lor simultană pe o cu totul altă treaptă a evoluției, sfidează teoria mutațiilor graduale.

Adepții inteligenței din spatele designului fac o comparație elocventă. Dacă toată durata estimată a existenței vieții pe Terra ar fi 24 de ore, „explozia” ar dura circa 2 minute, undeva pe la ora 9 seara. Pentru ea, evoluționiștii „nu pot da nicio explicație plauzibilă”.

copacul fără trunchi

Metafora folosită de Darwin prezenta frumos întreaga lume vie ca un copac. „Pomul vieții”, dar fără Adam și Eva. Prin ramurile lui, ar fi înrudite toate speciile de animale, dar și cele vegetale, ieșite tot din primele celule purtătoare de viață. Darwin nu își propusese să „sape” atât de adânc, dar adepții lui insistă să facă din ideea lui lege universală. Implicațiile nu sunt doar că „omul se trage din maimuță”, ci că omul, elefantul, rândunica și stejarul au un strămoș comun într-o formă primitivă de bacterie sau algă marină.

Problema e că și dacă ne limităm doar la regnul animal, apar diferențe de clase (încrengătură e denumirea științifică), ireconciliabile. Sunt tipuri de animale cu scheletul la interior sau cu partea tare la exterior, vertebrate sau nevertebrate. Tranziția de la o „ramură” la alta e imposibilă, sunt structural diferite și apar în straturile geologice deja formate, mai degrabă ca o pădure, decât un copac.

sursa informației

Pe măsură ce oamenii de știință au aflat mai multe despre lumea biologică la nivel microscopic, problemele s-au multiplicat pentru teoria darwinistă. Coborârea în interiorul celulei și descoperirea ADN-ului au dat lovituri insurmontabile. Teoria vorbea de „variații”, neexistând încă sintagma de mutație genetică. Dar mutația în sine nu explică sursa informației inițiale. Ne-am referit anterior la complexitatea schimbărilor. La nivelul codului genetic, acestea sporesc factorul probabilistic până la a face transformarea improbabilă.

Amintiți-vă testul cu încercarea de a scrie sau de a îmbunătăți un text cu ochii închiși (echivalentul mutațiilor aleatorii). Ei bine, ADN-ul uman are echivalentul a 6,4 miliarde de litere, organizate într-un mod coerent. Dimensiunile unui asemenea cod cu instrucțiuni nu sunt o pagină sau o carte. Sunt o bibliotecă întreagă. Totul miniaturizat la nivelul unei singure celule. Spre comparație, „În căutarea timpului pierdut”, de Marcel Proust, posibil cea mai lungă carte scrisă vreodată, are „doar” 9 milioane de semne. De peste 600 de ori mai puțin. Iar ADN-ul e doar o părticică din informația prezentă în corp, sunt și alte niveluri, cum ar fi cele care dau instrucțiunile formării organelor în timpul sarcinii.

evoluția de dinainte de viață

Impus ca o dogmă din rațiuni politice și filosofice, cum am prezentat în episodul anterior, darwinismul trebuia „descoperit” peste tot în natură, ca lege universală. De altfel, era inevitabil să se pună problema apariției vieții în sine, fără un Creator. O vreme, s-a crezut în teoria generației spontanee, care acum e recunoscută ca „teorie pseudo-științifică” și de evoluționiști. Foarte probabil, aceasta va fi și soarta evoluționismului la un moment dat.

Personajul cheie al episodului trecut a fost Thomas Huxley, autorul adevărat al mitului popular numit Darwin și cel care a enunțat ideea că omul se trage din maimuță. Influent în presă și în politică, peste comitetele științifice și peste sistemul de educație al Angliei, tot Huxley a născocit și noi noțiuni, care să înlocuiască vechea sintagmă a generației spontane. Din condeiul lui plin de talent au apărut astfel noțiuni pompoase, încă socotite „științifice” ca „abiogeneza” sau „biogeneza”. (Era clară intenția de a substitui în conștiința publică referința biblică la Geneză.)

Darwin nu explicase în cartea lui cum se face trecerea de la materia inertă la viață. Cu alte cuvinte, nu explica apariția vieții pe Pământ. Cercetătorii insistă să folosească tot dogma evoluționistă și pentru pasul (esențial) de trecere de la compuși organici la forme de viață. Un proces miraculos, despre care recunosc și ei că e în cel mai bun caz neclar.

Principiul însuși de „selecție naturală” nu mai e aplicabil unor substanțe inerte, care nu se pot multiplica, indiferent că au reușit să se combine accidental până la un anumit stadiu. Apărătorii dogmei sunt într-o încurcătură logică. Nu pot susține că trecerea de la „supa primordială” chimică, la viață a apărut brusc. Pentru că asta ar suna a creație miraculoasă. Dar nu au decât ipoteze vagi pentru cum s-ar fi putut întâmpla o trecere graduală. Cum ar fi putut compușii organici să își formeze membrane celulare și ce ar fi determinat compușii valizi să prevaleze asupra celor nevalizi, în absența multiplicării. Nu poți avea selecție naturală fără „bază de selecție”, în condițiile în care compușii de succes nu se reproduc deloc, spre deosebire de ceilalți.

Problema de la dezvoltarea organelor se repetă la nivel molecular. Compușii necesari ai chimiei organice au destul de mare complexitate. Darwiniștii nu știu nici măcar dacă viața a precedat sau nu șirurile ARN. E grăitor că savanții pretind mai curând că au reușit să cloneze o oaie, decât că pot produce o singură celulă din substanțe chimice de bază. Ca să facă teoriile să pară cât de cât plauzibile, s-au străduit să pretindă condiții cât mai diferite de cele naturale, în compoziția aerului, a radiațiilor, au lungit vârsta prezumptivă a Pământului.

În disperare de cauză, au venit cu teorii năstrușnice, precum panspermia. Aceasta e un fel de fertilizare in vitro, care ar fi avut loc pe Terra în urma ciocnirii cu un asteroid, prin importul de gene extraterestre. Discuția, evident, nu face decât să se mute pe altă planetă, fără să demonstreze nimic. La fel ca eschiva „poate există mai multe universuri”. Simplul fapt că darwiniștii recurg la asemenea explicații arată împuținarea opțiunilor rațional acceptabile.

unicitatea omului

Același mister persistă și în privința omului și statutului său total aparte în lumea vie. În general, e o întrebare: de ce ar mai continua încă să existe forme primitive de viață, unicelulare, dacă strămoșul nostru comun (plante și animale) ar fi o bacterie sau ceva asemănător. Vechimea lor ar fi mult prea mare să nu le permită o evoluție, măcar pe câteva trepte mai sus.

În particular, apare întrebarea: de ce alte mamifere nu au reușit să aibă caracteristici umane. Să dezvolte limbaj articulat și conștiință. Mai cu seamă aceasta din urmă se dovedește o „piatră de poticnire” pentru modelul evoluționist, care nu îi poate găsi o funcție practică adaptativă.

(va urma)

evadare.ro
November 13th, 2020
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.