HG Wells – propagandistul noii ordini mondiale. Partea I: religia New Age

(Episodul 15 al serialului documentar Sursele ideologiei globaliste)

Puțini autori au fost atât de prolifici ca Herbert George Wells în atâtea domenii. Fără a fi un gânditor de mare profunzime sau un organizator, Wells și-a pus amprenta asupra culturii populare, în moduri de care nici măcar nu suntem conștienți. Influența lui s-a manifestat în cel puțin 4 planuri:

în literatura SF (cu foarte populare transpuneri radio, cinematografice și de televiziune)
în educație (unde a semnat cele mai circulate lucrări de popularizare a biologiei și istoriei),
ca reformator religios (unde a impus sintagma „religiei New Age”) și
ca teoretician al sistemelor politice ale viitorului.

Mă voi referi doar în trecere la primele două (în finalul acestui articol). Iar ultimele două teme le voi trata mai pe larg, în episodul de față, respectiv în cel viitor.

Până la intrarea în secolul XX, autorul era deja faimos pentru romanele de anticipație. Dar vorbise doar prin intermediul personajelor sale de ficțiune. În 1908 își expusese puțin din ideile de schimbare a lumii, în „Lumi noi pentru cele vechi”. Dar a fost un eseu anost, din care putem reține pasajul de la pagina 128, despre cum socialismul caută distrugerea familiei ca moștenire a lumii patriarhale, în care „femeia era proprietatea bărbatului”. Încă de atunci, concluzionase că proprietatea totuși nu poate fi distrusă și se gândea la variante mai pragmatice. În ton cu ideile Societății Fabian, în care a activat o vreme.

Religia Noii Ere, sau spiritul veacului

În 1917, publică „Dumnezeu, regele invizibil” și e grăitor că s-a îndreptat spre religie atunci când a început să vorbească cu propria voce. Marile lucrări didactice și politice au venit după. Cartea e radical anti-creștină, dar nu de pe poziții ateiste, pe care le respinge în trecere. „Religia modernității” descrisă de Wells refuză ideea de tradiție, nu face apel la nicio revelație sau acumulare anterioară, e o combinație de intuiție sentimentală și raționamente.

„Nu e nimic inventat sau construit de autor. Am fost doar scribul spiritului generației mele; cel mult am asamblat, am pus împreună gânduri peste care am dat, am transferat declarații „științifice” în terminologie religioasă, am respins definițiile depășite (..) (HGW, Dumnezeu, regele invizibil, p 100)

Dar dintre toate religiile menționate, doar creștinismul are parte de atacuri, islamul, iudaismul sau religiile Asiei fiind amintite fugitiv dar cu îngăduință. În schimb, asupra creștinismului ortodox (în sensul larg), HG Wells dă un atac înverșunat, de ordin dogmatic. Respinge hotărârile sinoadelor ecumenice, în care s-a elaborat Crezul de la Niceea și Constantinopol. Neagă dogma Sfintei Treimi, divinitatea lui Hristos, minunile săvârșite, învățătura despre Fecioara Maria, Biserica și concepția despre păcat.

Zeul răzvrătirii

Nu există o dovadă a inițierii masonice a lui HG Wells, dar printre rânduri transpare aplecarea lui spre ocultism, în special spre gnosticism, din care își trage parțial seva și masoneria. Contestă Sfinții Părinți, în special pe Atanasie, luând partea gnosticilor, a lui Marcion și Arie, implicit sau explicit. (Notă: întrucât limba engleză are un singur cuvânt pentru Dumnezeu și zeu, am ales a doua variantă pentru referințele la ființa supremă imaginată de Wells, întrucât e evident că are prea puțin în comun cu noțiunea creștină, chiar dacă folosește majuscula.)

„Dar Zeul acestei noi ere, repetăm, nu privește înspre trecut, ci spre viitor. Iar dacă o figură îl poate reprezenta, trebuie să fie aceea a unui tânăr frumos, deja înțelept și curajos, dar abia în apogeul puterii. Ar trebui să stea ușor pe picioare în zori, pășind înainte, ca și cum ar fi răsărit spre o zi ce e doar o promisiune. Ar trebui să poarte sabie, o armă curată, care desparte, ochii ar trebui să îi fie strălucitori ca două săbii. Buzele să îi fie deschise cu nerăbdare pentru marea aventură dinainte, în veșmânt auriu, reflectând soarele la răsărit.” („Dumnezeu, regele invizibil”, pag 44)

Care să fie zeul „veacului acestuia”, care să-L înlocuiască pe Hristos, și să simbolizeze rebeliunea tinereții în opoziție cu Tatăl, ca simbol patriarhal? Un zeu solar, ca Apolo sau Ra. (Cu sau fără intenție ocultă, imaginea răsăritului se regăsește în numeroase efigii naționale, după apariția unor state și cu implicarea unor masoni.) Dar e mai mult decât atât. E explicit un zeul a răzvrătirii, asemeni lui Prometeu, care fură focul de dragul oamenilor, stârnind mânia și pedeapsa lui Zeus.

„Zeul nostru e ca Prometeu, un rebel. Nu e filial. Și figura acceptată a lui Iisus, instinctul smereniei supuse, nu e proprie slujirii lui. Nu prin suferință cucerește Dumnezeu moartea, ci prin luptă. Întâmplător, Zeul nostru moare de un milion de ori, dar ce contează nu sunt morțile, ci nemurirea.” (65)

Așadar, un zeu fabricat, deliberat opus lui Hristos ca spirit. Un rebel, cum fusese și Prometeu, dar și Lucifer, îngerul căzut. În interpretarea gnostică, preluată de masonerie, ar exista o diferență între Dumnezeul Vechiului Testament, care ar fi doar un demiurg, răzbunător, și cel din Noul Testament. (Evident, această erezie e respinsă de ortodoxie, fiind o rătăcire care rupe întreaga continuitate biblică și tot sensul Întrupării.)

Într-o interpretare extremă, Lucifer ar fi un erou mitic eliberator, care e surghiunit pentru că oferă gnoza, informația esoterică, prin care oamenii ar atinge nivelul divin de conștiință. (E exact promisiunea mincinoasă pe care șarpele o face în Paradis, că mușcând din pomul cunoștinței Adam și Eva nu vor muri, ci vor deveni asemeni lui Dumnezeu.) Și satanistul Alister Crowley își imagina divinitatea tot ca un zeu al tinereții, rebel față de „Cel Vechi de Zile”.

Deși Wells nu face explicit aceste considerații, e greu să nu te gândești la ele, atunci când vezi insistența cu care pune în opoziție zeul său cu Hristos și intenția blasfemiatoare la adresa imageriei creștine:

„Nu putem accepta crucifixul creștinilor, nici să ne rugăm unui zeu care inspiră milă. Nu putem accepta Învierea, ca și cum ar fi o consecință a unei morți amare. Crucifixul nostru, dacă trebuie să avem așa ceva, îl va înfățișa pe Dumnezeu cu o mână sau un picior scos din cuie, cu privirea nu în jos și hotărâtă spre cer; o față fără durere, uitată în gloria luptei și a voinței inflexibile de a trăi și învinge (..) Un creștinism, care arată zilnic un Hristos înălțându-se, călcând victorios pe o cruce ruptă, ar fi mult mai mult în spiritul cultului nostru.” (66)

împărăția lui Dumnezeu sau a lui anti-Hrist?

Din nou insistența pentru opoziția cu atributele Mântuitorului:

„Nu aduce odihnă omenirii, ci sabie. E limpede că nu va admite să împartă controlul lumii sale. Nu dă nimic Cezarului.” (63)

Iar acest zeu-surogat, creat de ideile veacului impune totalitarismul, eliminând orice concurență în puterea lumească. Parcă ne răsună în urechi dictonul atribuit unui mason: „cu mațele ultimului papă vom spânzura ultimul rege”:

„Treptele altarului Zeului Tinereții nu sunt adăpost pentru figura ofensatoare a unui rege. Cine pretinde un „drept divin” se joacă cu fulgerul. Noile concepții nu tolerează regii, aristocrații sau democrații. Porunca lui implicită către toți aderenții săi e să netezească drumul spre o teocrație mondială. Conducerea sa asupra vieții e descoperirea și slujirea voinței lui Dumnezeu, care sălășluiește în inimile oamenilor, și împlinirea acelei voințe nu doar în viața privată a credinciosului, dar și în actele și ordinea statului și națiunii din care face parte. Mă dăruiesc lui Dumnezeu, nu doar pentru că sunt așa și pe dincolo, ci pentru că sunt parte din omenire. Devin într-o măsură responsabil pentru răul care se întâmplă în lume. Devin un cavaler în serviciul lui Dumnezeu. Devin păzitorul fratelui meu. Devin slujitor al Regelui meu.” (63)

Din nou e sugerată o idee gnostică, a fuziunii omenirii într-o supra-conștiință universală. Dar până atunci, supunerea față de acest zeu al lumii se va traduce printr-o împărăție lumească. Aceasta seamănă destul de mult cu împărăția lui anti-Hrist, profețită de Apocalipsă, prin care urmează să fie amăgiți oamenii să se abată de la adevăratul Dumnezeu:

„Să urmărim această idee a împărăției lumești a lui Dumnezeu, spre care ne cheamă. Împărăția va fi o activitate pașnică și co-ordonată a omenirii către anumite țeluri divine.” (68)

Ne amintește de ea și ideea fulgurantă a pecetei, fără de care nimeni nu va putea cumpăra sau vinde:

„Înseamnă că nicio efigie de rege sau împărat nu va desfigura monedele și timbrele noastre. Dumnezeu însuși, nu alt delegat, va fi reprezentat de fiecare dată când omul cumpără sau vinde, pe scrisori și chitanțe, un martor pentru o amintire eternă.” (68)

mesianismul noii ere

E limpede că în acest elan mistic se găsește pornirea spre utopiile politice, despre care voi vorbi în episodul următor. Mult înainte de a scrie lucrări ca „Noua Ordine Mondială” sau „Conspirația la vedere”, Wells constata că utopia mondială e o expresie necesară a devotamentului față de divinitate, așa cum o înțelegea el. „Religia modernă e o religie politică.” (63)

„Credința în Dumnezeu ca Rege Invizibil aduce necesitatea concepției acestei împărății viitoare a lui Dumnezeu pe pământ. Fiecare credincios, ce înțelege consecințele imediate și naturale ale credinței venită în viața lui, își va forma o concepție utopică a lumii, schimbată în direcția scopurilor lui Dumnezeu. Viziunea va urma realizarea adevăratei naturi a lui Dumnezeu.
Și va începe să dezvolte forma latentă a cetățeanului acestei lumi în el însuși. Va fi cuprins de ideea unei cumpăniri mondiale, a acestei noi ordini, peste conturul războinic al prezentului. Omul se va despărți de vechea ordine, pentru a intra în relație cu cea nouă.” (69)

Așadar, „omul nou” – pe care l-a propus creștinismul, și care a fost maimuțărit de comunism, de această dată într-o variantă universalistă. Iar aceasta nu e doar o fantezie a viitorului. (Vedem deja, la peste un secol de la apariția cărții, că există într-adevăr mai multe variante de om nou. Atât în rândul elitelor de tip Davos, cât și al populației rezultată din reeducarea venită prin școli și ecrane de variate dimensiuni.) Dar Wells ne asigură că acești oameni noi, care trudesc pentru proiectul noii credințe existau deja în 1917 și o făceau lent, cu instrumentele „științei”:

„Mulți bărbați și femei deja lucrează astăzi la sarcini care țin de împărăția lui Dumnezeu, care ar fi la fel de esențiale dacă lumea ar fi deja o teocrație. De exemplu, susțin cercetarea științifică, educația, arta creativă. Fac drumuri să aducă oamenii împreună, sunt doctori, care muncesc pentru sănătatea lumii, construiesc case, mașini care salvează sau cresc puterile omului…” (69)

teocrația scientistă

Ei ar urma să se transforme într-o teocrație. Pentru asta, nu ar avea decât „să își schimbe poziția, ca și cum ar fi la o masă rotundă, când lumina nu mai vine dinspre sud, ci dinspre vest”. (Din nou, e posibil ca substratul ocult să nu fie accidental.)

„Împărăția lui Dumnezeu pe pământ nu e o metaforă, nici o stare spirituală, nici un vis sau proiect incert. E lucrul dinaintea noastră, e destinul apropiat și inevitabil al omenirii. (…) Doar în câteva secole, întreaga lume va mărturisi și se va pregăti la vedere pentru împărăție. În doar câteva secole, Dumnezeu ne va fi călăuzit din pădurea întunecată a confuziei și războaielor prezentului, către frățietatea deschisă a domniei lui.” (70)

din neamul moldovenilor

Deși citează puține surse pentru concepțiile sale religioase, care par să i se fi revelat ca patriarhilor antici, HG Wells se referă totuși la William James ca la un maestru. Acesta e unul din părinții pragmatismului american, foarte influent, alături de John Dewey în sistemul pedagogic ulterior.

În câteva locuri, îl citează la fel de admirativ pe Ilia Mecinikov, laureat Nobel pentru contribuțiile sale medicale în domeniul imunității. Acesta merită o paranteză specială. Mecinikov e o rusificare a numelui românesc, el fiind strănepotul lui Nicolae Milescu Spătarul, după tată, și evreu după mamă. Acesta va sintetiza perfect fuziunea dintre religie, știință și politică, la care aderă Wells:

„Dacă se poate forma un ideal, capabil să unească omul într-o religie a viitorului, acest ideal trebuie să fie fundamentat pe principii științifice. Și dacă e adevărat, cum s-a spus, că omul poate trăi doar cu credință, aceasta trebuie să fie în puterea științei.” (52)

HG Wells, ca autor de SF

Normal ar fi fost să încep articolul de față cu o prezentare mai generală a scriitorului. Dar cum răbdarea internautului e firavă și articolul lung, am preferat să încep cu „miezul problemei”. Herbert G Wells a fost unul din marii visători ai istoriei, stimulând fantezia multor generații din ultimul secol și jumătate. Unii îl pun chiar în rând cu Jules Verne, ca părinte al SF-ului, deși cred că ar fi exagerată plasarea lui pe aceeași treaptă cu scriitorul francez. A fost chiar și nominalizat la premiul Nobel pentru literatură, dar nu l-a primit.

Cea mai interesantă contribuție a sa e îmbinarea fantasticului cu elementele de real, care făceau foarte credibilă narațiunea. Chiar și atunci când scrie programe utopice despre viitor, nu se abține să nu le îmbine cu evenimente reale din trecut. Strecoară pasaje din fragmente fictive de jurnal, găsite accidental. Include locuri reale, situații plauzibile. Așa se face că o transpunere radiofonică a povestirii „Războiul lumilor” s-a soldat cu un episod de isterie în masă. Un număr mare de americani au ieșit disperați pe străzi, convinși că la radio chiar se difuza o invazie a marțienilor.

Așa cum am precizat deja, cele mai faimoase scrieri SF ale sale sunt anterioare cărții despre religie și celor despre istorie, biologie și politică. Dar fiind deja avizați în privința concepțiilor sale mistice, le putem decoda în cu totul altă cheie decât inocente piese beletristice. De pildă, „Războiul lumilor”, din 1898, prin care propune fantezia civilizațiilor extraterestre e în acord cu concepția gnostică. Mircea Eliade a și inclus febra OZN-urilor între exemplele de religiozitate surogat ale modernității. Între timp, la intuiția marelui istoric al religiilor se adaugă și informații despre implicarea directă a unor autorități americane în promovarea respectivei mode. HG Wells era și un devotat darwinist (cum vom vedea). Iar în vremurile noastre, Richard Dawkins a recurs la ipoteza originii extratereste a vieții pe Terra, în disperare de cauză că multe din dogmele darwinismului au fost infirmate de registrul fosil sau apariția geneticii.

Nu vreau să îl nedreptățesc pe HG Wells, care are contribuții notabile în materie de literatură de anticipație. Lui îi aparține sintagma „Mașina timpului”, titlul cărții din 1895 – și ideea în sine a unui vehicul de acest tip, care va fi reluată de nenumărate ori după el. HG Wells a fost cel care a anticipat apariția multor tehnologii: apariția aviației militare, folosirea bombei atomice, ingineria genetică, tancul, avionul, zborul cosmic, sateliții TV. Unii spun chiar și internetul – o rețea globală de comunicații (chiar dacă nu putea anticipa calculatorul).

În unele din primele sale romane, „Insula doctorului Moreau” (1896) întâlnim germenii transumanismului – modificarea unor animale, care să aibă trăsături umane.

În „Omul invizibil” din 1897 se pot decela unele caracteristici ale posesiunii demonice. Un savant devine invizibil și produce sinucideri și violențe, pe care le savurează, dar nu mai poate reveni la condiția umană.

Unele cărți par scrise la comanda armatei. Cum ar fi „Război în aer” (1907), posibil primul SF militar. Sau „Lumea eliberată” (1914), titlul optimist sub care e anticipată pentru prima dată folosirea armei atomice. Va relua ideea și în romanul politic „Forma lucrurilor care vor veni” (la care mă voi referi mai în detaliu în episodul următor). Să nu uităm că în timpul primului război mondial, Wells a lucrat la propriu în Ministerul Propagandei, la fel ca Orwell. Diferența majoră fiind că a continuat să rămână în linia sistemului întreaga viață.

Opera pedagogică: rescrierea istoriei

Activitatea de propagandist a lui Wells nu s-a limitat la beletristică, în care a strecurat idei oculte și politice, cu aerul inocenței. El s-a prezentat ca un jurnalist de mai largă respirație, acoperind prin documentare teme de specialitate. De fapt, și aici, împacheta într-un mod manipulator versiunea elitei. Wells a avut ambiția de a rescrie istoria. (E posibil ca la el să fi făcut referire Orwell, care a parodiat membrii societății Fabian în „1984”.)

În 1919 publică „O schiță a istoriei” (The Outline of History), carte care e publicată în milioane de exemplare, în ediții, care se reiau și în anii 2.000. Astfel, versiunea sa ideologizată a istoriei a eclipsat de-a lungul vremii operele istoricilor de profesie. Deși Wells își bazase documentarea pe enciclopedii și alte câteva cărți, nu pe izvoare istorice. Ambițiosul autor acoperă întreaga istorie a omenirii, de la erele gelologice, până la primul război mondial.

Insistă asupra ideii egalitare și refuză orice fel de ierarhie între rase și civilizații istorice. S-a numărat printre cărțile interzise de naziști. Și moderații i-au reproșat absența sau atenția minimă acordată unor capitole marcante în istoria omenirii, cum ar fi: filosofia greacă, dreptul roman, iluminismul sau romantismul. Cartea a beneficiat și de o versiune- rezumat, pentru o popularizare și mai eficientă, intitulată „Scurtă istorie a lumii”, apărută în 1922.

Propagandist al darwinismului

O altă lucrare de anvergură e „Știința vieții” scrisă în 1930, împreună cu Julian Huxley. Un tom impresionant, de circa 900 de pagini, care acoperă tot ce se poate despre biologie și medicină. HG Wells îi fusese elev lui Thomas Huxley, supranumit „Buldogul lui Darwin”, cel care a impus practic teoria darwinistă, așa cum am prezentat într-un episod anterior. (Iar, dacă timpul va permite, mă voi referi separat și la faimoșii săi nepoți.) Acum să notăm doar că Julian Huxley a fost unul din marii globaliști, autor al cartei UNESCO.

În „Știința vieții”, cei doi vorbesc despre sterilizarea culturală a unei părți a populației, prin promovarea unei civilizații hedoniste. Wells și Huxley regretă că știința eugenică e încă în faza incipientă (pag. 879), dar speră că se vor putea repeta pe om succesele obținute prin hibridizarea plantelor. Chiar modificări genetice prin expunerea la radiații.

„Acum știința noastră despre genetică e prea limitată pentru a face mai mult decât a alege unele uniuni ca indezirabile și altele propice. Poate va veni vremea când lumea va avea politici reproductive, lucrând direct pentru a alege anumite trăsături și eliminarea altor dominante. Când se va atinge faza eugenică, umanitatea va crește rapid în vigoare, abilități și capacitate mentală.” (879)

Și în aceste lucrări, aparent științifice, sunt strecurate înclinații politice și idei radicale. „Nicio specie nu e probabil să rămână nemodificată”, scriu ei. După care își dezvăluie și unul dintre maeștri în ale remodelării lumii:

„Utopia lui Platon a arătat că tradiția poate fi dată deoparte, fără să dispară ordinea socială.” (870)

În episodul următor, vom vedea cum imagina HG Wells „noua ordine mondială”, urmând să ne referim la lucrările sale cu subiect politic.