Darwinismul, o credință politică

(Episodul 3 al serialului: Sursele globalismului)

Vorbim despre darwinism în acest serial, pentru că nicio altă idee nu se regăsește atât de des, în atât de multe lucrări ale globaliștilor, ca subiect explicit sau implicit.

Versiunea oficială sună așa: un tânăr cercetător face o expediție în insulele Americii de Sud și acolo are revelația legii care explică diversitatea vieții. În 1859, publică „Originea speciilor”, o carte care revoluționează lumea științifică. O carte care explică implicit și originea omului, ca produs al evoluției… Lucrurile sunt puțin mai complicate decât sugerează mitologia oficială.

Preoțimea în halat alb

Dacă Darwin a produs o asemenea revoluție în mințile oamenilor (și în bună măsură a produs), ar trebui să pornim de la întrebarea „care era narațiunea general acceptată anterior”. Evident, în lumea creștină, etalonul nu puteau fi decât versetele, care deschid Cartea Genezei. Bine, dar aceea nu e știință, veți spune. „E un mit”, vor spune unii. Da, în sensul în care un mit explică metaforic lucruri, care depășesc capacitatea de înțelegere a minții umane. Dar exact același lucru este și mitul darwinist: o poveste spusă maselor, de către oameni cu autoritate, în baza căreia imaginația fiecăruia poate să zburde.

Mitul darwinist e în cel mai bun caz o teorie, dar nu știință în sensul tare, de cunoaștere sigură și rațională, verificabilă experimental, cuantificabilă. Legea gravitației sau Legea lui Arhimede se pot demonstra experimental. Pentru evoluționismul biologic sau pentru Big Bang, nu se poate concepe un experiment. În aceeași măsură în care nu se poate valida experimental creaționismul. Ele țin de meta-știință sau de filosofia științei, de cosmogonie. Pentru ele, se pot construi mental modele explicative, presupuneri de lanțuri cauză-efect. Pentru fiecare astfel de supoziție se pot aduce dovezi, cărora să le atribuim un grad de plauzibilitate. Acceptarea lor pe scară largă va depinde deseori de autoritatea celor care le avansează și le atestă.

Am pornit mica istorie a darwinismului, în episodul trecut, de la bunicul Erasmus Darwin, care enunțase deja schematic ideea evoluționistă. Erasmus era un personaj influent, organizatorul a cel puțin două cercuri care reuneau investitori, cercetători, mistici și revoluționari cu idei progresiste. În unele din aceste cluburi particulare, accesul era lăsat moștenire. În „Societatea Filosofică din Derby”, al doilea club însuflețit de Erasmus Darwin, îi vom regăsi pe tatăl lui Herbert Spencer, fondatorul „darwinismului social”, adică tentativa de aplicare politică a teoriei. Pe Herbert Spencer însuși îl vom regăsi în Club X, asociat cu Thomas Huxley, poreclit „buldogul lui Darwin”.

De fapt, meritul de a impune ideea evoluționistă în conștiința publică îi aparține în mai mare măsură lui Thomas Huxley, decât lui Darwin însuși. Huxley a fost cel care a susținut faimoasa dezbatere publică de la Oxford, din anul următor publicării cărții. Dezbatere în care istoria oficială susține că l-a zdrobit pe episcopul anglican. Tot lui Huxley i se atribuie și cel mai mare rol în secularizarea societății britanice începând din secolul XIX, prin influența sa în presă și mai ales asupra comisiei, care reglementa educația publică. Pentru acest merit, e pomenit elogios de Lenin în scrierile lui. Tot Huxley a fost cel care și-a asumat primul o lucrare în care să susțină că omul se trage din maimuță, la 4 ani după „Originea speciilor”. Cei trei fii ai lui îi vor continua opera, fiind autorii unora din cele mai explicite cărți globaliste, motiv pentru care le vom dedica un episod aparte.

Deci ce își propuneau aceste cluburi particulare, în care se reunea elita englezească? Să nu uităm contextul politic. „Lunar Society”, primul club al lui Erasmus Darwin, coagula magnați și gânditori cu idei revoluționare exact în perioada Revoluției Franceze și a scrierii Constituției Americane. Cluburile de pe vremea lui Thomas Huxley și a lui Charles Darwin se reuneau concomitent cu anul revoluționar 1848, anul în care revoluțiile burgheziei liberale măturaseră mai multe țări ale Europei. Era și anul în care Marx și Engels publicau încă și mai radicalul „Manifest al Partidului Comunist”. Același Marx, trăitor la Londra, care avea să îi scrie o epistolă entuziastă lu Darwin, imediat după apariția „Originii speciilor”. Era Marx specialist în biologie? Evident, nu. El nu făcea decât să se ralieze unei poziții politice.

Ca să preluăm modelul explicativ al lui Marx, gândirea celor menționați mai sus era expresia unor interese de clasă. Ei erau toți burghezi, îmbogățiți de revoluția industrială (l-am menționat pe James Watt, participant în clubul lui Erasmus Darwin). Celălalt bunic al lui Charles, Josiah Wedgwood, era unul din cei mai bogați afaceriști ai secolului XVIII. Puterea materială a noii burghezii era limitată de rânduielile rigide ale vechii aristocrații și de ale monarhiei de drept divin. Ei considerau că există o castă preoțească, în mâna căreia era concentrată o putere simbolică prea mare, de care depindeau și tronurile și titlurile nobiliare.

Am arătat în episodul trecut cum unitarianismul (al cărui adept rămăsese și nepotul Charles) lovea în dogme cruciale ale Bisericii. Un potențial similar a fost intuit în sânul numeroaselor cluburi progresiste din partea tehnicienilor. Mulți inventatori își dovediseră geniul în experimente și creații practice, iar prestigiul lor era acum folosit pentru a-și extinde competența asupra problemelor metafizice sau politice. Era genul de competență prezumată, care face azi televiziunile să aștepte profeții despre vaccinuri de la patronul unei firme de calculatoare.

Savanții în halat alb de laborator erau chemați să ia locul preoțimii în sutană și să construiască o mitologie secularistă, care să răspundă altfel la întrebările fundamentale ale omului din totdeauna: de unde venim, cine suntem, pentru ce trăim, încotro ne îndreptăm…. Știința a fost transformată deliberat nu accidental într-o sursă de autoritate și autoare de narațiuni metafizice. Ironic, pentru acest act revoluționar a fost folosit harul de orator și condeier autor de aforisme memorabile, care a fost Thomas Huxley. Tocmai cel care spusese că „știința se sinucide când adoptă un crez”.

Ceasornicul fără ceasornicar

Revoluțiile anterioare ale științei nu avuseseră niciuna un efect similar, pentru că nici nu porniseră cu un asemenea scop. Galilei, Newton și nenumărați alții nu socotiseră că au descoperit altceva decât legi ale Universului, care dezvăluie măreția și grija lui Dumnezeu pentru om. În cazul lui Darwin, pierderea credinței s-a produs cu decenii înaintea observațiilor științifice, după cum reiese din jurnalele sale.

Până atunci, inclusiv Darwin crezuse cel puțin teza teistă, sintetizată în 1802 de William Paley în „Teologia naturală și dovezile existenței unei zeități”. Deși cartea foarte populară aduce mai multe argumente, Teologia naturală e faimoasă pentru argumentul ceasului. Argumentul e genial în simplitatea lui: dacă am găsi pe o plajă pustie un ceasornic de buzunar, am presupune că piesele lui s-au așezat de la sine în mecanismul respectiv, sau că a existat un proiectant și un executant al ceasului? Argumentul designerului a fost reluat în variate forme: de la un scris, găsit pe pereții unei peșteri, la o statuie ș.a.. Cartea lui Paley a fost combătută din diverse unghiuri în următoarele 200 de ani de la publicare. E normal să conțină elemente datate. Dar argumentul în sine cuprinde atât de mult bun simț și corespunde experienței tuturor, încât e în continuare imposibil de combătut și ignorat. (De pildă, Richard Dawkins a încercat să îl atace ca o analogie imperfectă, pentru că organismele vii nu sunt ceasornice și se pot multiplica. De parcă se pusese problema multiplicării ceasurilor.)

Teologia naturală a lui Paley era populară și general acceptată. Singurii care se aventurau să facă opinie separată, erau puținii revoluționari, de nuanță socialistă sau liberală. Într-atât de radicală era o altă opinie, încât în 1844, o teză evoluționistă a fost răspândită sub anonimat, ca manifestele. Autorul lucrării incendiare „Vestigiile istoriei naturale a creației” era radicalul liberal Robert Chambers. În ea, Chambers scrie pentru prima dată, înaintea lui Huxley și a lui Darwin, că omul se trage din maimuță. Lucru pe care Darwin se abținuse intenționat să îl includă în „Originea speciilor”.

Autorul anonimei cu pretenții științifice era participant la ședințele de spiritism ale lui William Wallace, care va propune concomitent cu Darwin ideea evoluționistă în public. Cartea lui Chambers a fost considerată neserioasă și a făcut doar vâlvă în opinia publică. Același tip de conținut va fi impus publicului ca știință pură 15 ani mai târziu, prin influența cercului din care făceau parte Huxley, Darwin și Wallace.

Intenția lui Darwin de a combate polemic Teologia naturală lui Paley și de a susține manifestul tezist din Vestigii, e mai mult decât evidentă. La data când se îmbarcă în faimosul său voiaj de explorare a insulelor Galapagos, Darwin abia terminase de câteva luni studiile. Notațiile pe care le face în insule nu depășesc deseori insolitul unor observații amatoristice ale unui turist. Darwin colecționează încântat animale cu penaj sau aspect exotic, ba chiar aduce un aborigen în Anglia, pentru a-l plimba prin oraș, pentru uimirea societății victoriene.

o teorie convenabilă

Când apărea „Originea speciilor”, la 15 ani după manifestul anonim evoluționist, un critic spunea: ce e nou în cartea aceasta, e fals, și ce e adevărat, nu e nou. Dar teoria se potrivea foarte bine cu interesele Imperiului „peste care soarele nu apune”. Se zvonea că prințul Albert îi citise reginei Victoria cu voce tare manifestul anonim.

Revoluția Franceză deschisese mai multe războaie pe continent. Dar după înfrângerea lui Napoleon în 1814, lumea se deschidea la picioarele Albionului pentru un secol. Stăpânirea popoarelor de culoare din cele două Americi, Africa și Asia avea nevoie de o justificare morală mai consistentă. O justificare căreia îi servea de minune teoria rasială. Pe scurt, ea suna așa: omul alb e chemat să stăpânească pentru a civiliza popoarele rămase în urmă, pe care să le aducă la nivelul său.

Istoria naturalistă era o acumulare treptată, în care unii se găseau mai aproape de copilărie, iar alții de maturitate. Era la îndemână să indici că aborigenii se află pe o treaptă inferioară a evoluției, mai aproape de maimuță decât „omul civilizat”.

Charles Darwin a început să își contureze teoria abia după ce l-a citit pe Malthus, cu al său faimos eseu despre pericolele supra-populării. Războaiele de cucerire nu mai păreau atât de catastrofale, dacă se credea că feresc lumea de foamete și catastrofa demografică. Darwin era pentru Imperiu genul de profet plăcut auzului: el constata că rasele superioare se impun mereu și elimină treptat populațiile indigene în diversele insule, pe care acostau corăbiile negustorilor englezi.

De altfel, titlul original al cărții e azi trecut sub tăcere, din motive de „corectitudine politică”. S-a numit: „Despre originea speciilor prin mijloacele selecției naturale, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru viață”. Nu sună foarte progresist, nu?

degradarea omului

Charles Darwin urma proiectul progresist al bunicului său în mod metodic. (I-a pus primului său născut tot numele Erasmus.) Și era foarte atent la sensibilitățile opiniei publice. În cartea din 1859, „Originile speciilor”, n-a folosit cuvântul evoluție. Nici mutații, pe care le numea doar variații. N-a folosit nici exprimarea „supraviețuirea celor mai puternici”, pe care a lansat-o Herbert Spencer, cel cu „darwinismul social”.

S-a ferit mai ales să trateze chestiunea originii omului. Abia după ce Huxley și-a luat inima în dinți să spargă și acest tabu, a dedicat o carte subiectului. La noi, ea e tradusă cu un titlu „cuminte”: „Originea omului”. Dar originalul englezesc e cu dublu sens: „Descent of man” poate să însemne „descendența”, dar și „decăderea”, „coborârea” omului.

Schimbarea de statut a omului, de la „ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, la acela de maimuță evoluată, unul dintre animale, era o revoluție de mentalitate. Nu doar față de antichitate, dar și față de umanismul Renașterii, de viziunea „progresistului” Pico de la Mirandola. Cât de departe, față de înălțătoarele cuvinte adresate lui Adam de Creator:

„Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma în care tu însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus, ce sunt divine.”

Conștient de grozăvia planului său, Darwin își nota în caiete o strategie de liniștire a opiniei publice. Nu va spune direct că omul are trăsături, ca ale tuturor animalelor, dar va antropomorfiza animalele, inventându-le caraceristici umane. O scria în privat cu două decenii înainte să publice „Originea speciilor” și cu 33 de ani înainte de cartea dedicată omului:

„Ca să evit să afirm cât de departe cred în Materialism, voi spune doar că emoțiile, instinctele, talentul, care sunt ereditare, sunt așa pentru că creierul copilului seamănă cu al părinților, iar frenologii susțin că creierul se alterează”.

Ulterior, se va strădui să combată orice refugiu al unor idei înalte, apărut în dezbaterea publică, adăugând explicații la teoria inițială. De pildă, când s-a sugerat că penajul încântător al păsărilor arată iubirea pentru frumusețe de dragul frumuseții a Creatorului, a trecut astfel de trăsături în rândul celor necesare selecției sexuale. Gradual, a făcut același lucru cu înclinațiile artistice ale omului, pasiunea pentru muzică, dans, sculptură, arhitectură, poezie, tuturor găsindu-le echivalente mai mult sau mai puțin plauzibile în lumea necuvântătoarelor.

consecințele animalizării omului

Implicațiile tezei evoluționiste sunt nenumărate. Triburile sălbatice puteau fi măcelărite fără remușcări, ca un dat al naturii. Dar se deschideau porțile marilor proiecte de inginerie socială. Dacă rasele de animale se puteau ameliora prin selecție (și englezii erau foarte pasionați de selectarea câinilor de vânătoare, a cailor „pur sânge” și altor vietăți), înseamnă că și omul putea fi ajutat să își accelereze evoluția.

Pentru unii era o posibilitate, pentru alții, o datorie. Herbert Spencer nu a avut nevoie deloc de observațiile despre păsări și țestoase ale lui Darwin, ca „dovezi științifice”, pentru a-și formula teoria, numită ulterior „darwinismul social”. La fel cum nu avusese nici bunicul Erasmus Darwin. Lui Spencer i-a fost suficient manifestul anonim al lui Chambers, și și-a publicat teoriile înainte de apariția „Originii speciilor”. E drept, că după ce a citit-o a născocit și sintagma despre „supraviețuirea celor mai bine adaptați”, dar programul de bază îl avea deja publicat. N-a fost o deducție bazată pe „știință”, ci o convingere, care și-a găsit ulterior validarea în „știință”.

În secolele următoare, un alt nepot al lui Erasmus Darwin, Francis Galton, ducea și mai departe ideea prin școala eugenică. Aceasta își propunea o selecție metodică îmbunătățită prin programe de sterilizare a persoanelor „inferioare genetic”. Centrul școlii eugenice a fost vreme îndelungată în Statele Unite, chiar dacă versiunea sa cea mai faimoasă e cea aplicată de naziști în Europa.

Din școala eugenică au „evoluat” mai multe curente foarte populare ale modernității, cum ar fi planificarea familială prin contracepție și avort. Dar și mai multe direcții ale globalismului, la care ne vom mai referi.

Firește, ultima consecință a modelului mitologic evoluționist e transumanismul: speranța modificării artificiale a speciei umane prin intervenție genetică sau cibernetică. Când obiecțiile la adresa teoriei evoluționiste s-au înmulțit, apărătorii ei au recurs la o explicație neașteptată. Evoluționiștii moderni, ca Richard Dawkins au început să indice ipoteza că viața pe Terra poate fi opera extratereștrilor. Ceea ce ne readuce paradoxal în punctul inițial. (Vom vedea în episoadele următoare că mitul extratereștrilor a fost creat chiar din interiorul sistemului, ca o falsă mișcare subversivă.)

Întrucât în acest episod m-am referit doar la felul în care s-a impus teoria evoluționistă, fără a mă referi concret la conținutul ei, îmi propun ca episodul următor să fie dedicat tocmai acestui fapt.

(va urma)

Episodul 4: Problemele teoriei evoluționiste