Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte
(episodul 2 din serialul Sursele globalismului)
[Notă: Deși îmi propusesem să mă refer exclusiv la cărțile scrise de globaliști în acest serial, sunt obligat să mă abat de la proiect, pentru a mă referi mai întâi la câteva idei esențiale și evenimente, fără de care mai multe aspecte contemporane ale proiectului mondialist ar fi derutante.]
În 1798, teologul anglican Thomas Malthus publică faimosul „Eseu despre principiul populației”. În el, susține că îmbunătățirea nivelului de trai, prin hrană, igienă și confort, va produce o vreme creșterea populației. Dar că aceasta se va întoarce ca un bumerang, aducând sărăcie și mai mare prin supra-populare.
Populația se multiplică geometric, iar hrana, doar aritmetic, susținea el. Folosește înaintea lui Darwin și ideea că doar cei puternici vor supraviețui. Prin urmare, controlul natalității, al căsătoriilor, dar și molimele și războaiele, deveneau salutare pentru menținerea unei demografii „sustenabile”. De-a lungul secolelor următoare, controlul populației se va regăsi ca un leit-motiv în aproape toate cărțile globaliștilor.
De fapt, eseul lui Malthus pornea și de la ideile fugitiv exprimate de alții, în special Marchizul de Condorcet. Acesta schițase ideea că populația în creștere a permis dezvoltarea în etape anterioare, dar că la un moment dat s-ar ajunge la limite ale resurselor. Însă vedea această problemă undeva într-un viitor mai îndepărtat, deci nu o urgență. Tot lui Condorcet i se datorează și alte idei foarte la modă precum feminismul și ideea că diferențele dintre sexe ar fi construcții sociale, nu realități biologice.
Ideea evoluționistă e asociată cu Darwin, dar cel care a pus-o pe tapet nu a fost „acel Darwin”, ci bunicul lui, Erasmus Darwin, amfitrionul unui club neobișnuit. Acasă la bunicul Darwin se întâlnea doar în nopțile cu lună plină un cerc de elită, denumit Lunar Society. Membrii clubului își spuneau cu auto-ironie „lunatici”, dar reuneau nume grele. Să punem în context: în vremea Revoluției din Franța, un grup de grei magnați și cercetători cu convingeri revoluționare se întâlnea în puterea nopții să discute despre știință. 😉
Din cerc făcea parte James Watt, inventatorul motorului cu aburi, deja la originea unei revoluții (industriale). Benjamin Franklin și (prin corespondență) Thomas Jefferson – doi părinți fondatori și autori ai Revoluției Americane. Istoricii descriu grupul ca „un cerc exclusivist al elitei magnaților”. Unul din membri era producător de arme, altul, Thomas Day, un pedofil, de părere că „două cărți ar trebui distruse pe vecie: Biblia și Emile a lui Rousseau”. Dncolo de excese, în club era crema minților tehnice din Anglia.
Dar cel mai turbulent membru al grupului era Joseph Priestley, fondatorul sectei unitariene din Anglia, o combinație incendiară de teolog, savant și revoluționar politic.Ideile lui vor pune pe jar poporul din Birmingham, care se ridică la revoltă. Dar nu revoluția visată, ci o răscoală populară împotriva cercului elitist. În 1791, gloata înfuriată dă năvală în clubul conspiratorilor și îl incendiază, apoi trec la casele de rugăciune ale unitarienilor și, rând pe rând, pe la casele celor din cerc. Participanții la serată sărbătoreau doi ani de la Căderea Bastiliei, împreună cu personalități influente și industriași bogați. Era ca și cum mulțimea ar fi dat de urmă unei reuniuni a grupului Bilderberg și ar fi ars hotelul. Deci, care erau ideile atât de incendiare ce se discutau în acel „club al oamenilor de știință”, de a stârnit așa furie populară?
Pentru a înțelege miezul răscoalei și al conflictului dintre elită și popor, avem nevoie de o abatere neașteptată în teologie. „Vă rătăciți, căci nu cunoașteți Scripturile!”, ne-a avertizat Mântuitorul. Și pare ciudat pentru mentalitatea secularizată ca dezbaterile dintre teologi de acum aproape două milenii să fie necesare înțelegerii unor ideologii ale secolului XXI.
Preotul Arie din Alexandria e la originile arianismului, una din ereziile cele mai vechi și persistente. Părerea lui era că Hristos nu poate fi „de o ființă cu Tatăl”, ci, eventual, o creație de un rang intermediar între Dumnezeu și om. Disputa arianistă a făcut să avem un Crez formulat oficial, pentru că de la ea a fost convocat Sinodul de la Niceea. Cu toată condamnarea din partea unor autorități ca Vasile cel Mare și a sinoadelor, ideea a persistat în unele regiuni. Putem specula chiar că e la baza islamului. Dar a reieșit la suprafață în neo-protestantism, când părea o idee mai „rațională”. Să o recunoaștem: această părere eretică e tacit acceptată de mare parte din lumea creștină contemporană. O regăsim copios reflectată în media și în cam toate curentele, care fac din creștinism un fel de ONG caritabil, inspirat de un simplu „profet” al toleranței și iubirii.
Astăzi, perspective de acest tip ne par banale, căci trăim cufudați în mentalitatea modernității. Dar pentru creștinii de la finalul secolului XVIII, ele miroseau a erezie de la o poștă. Ei intuiau foarte bine că unitarianismul lui Joseph Priestley e o mișcare subversivă, care va transforma religia în ceva irelevant, inofensiv și desacralizat. Numele de unitarism vine tocmai de la negarea dogmei Sfintei Treimi. Unitarianismul, pe urmele lui Arie, neagă divinitatea Mântuitorului. Priestley știa foarte bine ce face, și o spunea fără ocol:
„Să nu ne lăsăm descurajați, dacă azi e prea mic numărul bisericilor explicit unitariene! Noi, cum s-ar spune, punem praf de pușcă fir cu fir, sub vechile clădiri ale erorii și superstiției, pe care o singură scânteie, pe viitor, le va aprinde, producând o explozie instantanee. În urma ei, acel edificiu, care a fost opera veacurilor, poate fi dărâmat într-o clipă, atât de temeinic, că pe aceeași fundație să nu se mai poată construi vreodată.”
Poate Priestley era sincer în elanul lui, poate se credea de partea adevărului și rațiunii. Dar nu putem să nu ne amintim auzindu-l de promisiunea făcută lui Petru despre „Biserica Mea, pe care porțile iadului nu o vor birui”.
Nu aș vrea să îl nedreptățesc pe Priestley, reducându-l la un simplu eretic revoluționar. A fost un cercetător de geniu, a descoperit, între altele oxigenul și a influențat lingvistica, dar mai ales fizica secolelor următoare prin experimentele privind curentul electric. Dar proiectul său teologic prefigura perfect pozitivismul lui Auguste Comte. (Pe care ar fi trebuit să îl menționez după el și nu în episodul anterior, dar l-am legat de Revoluția din Franța.) Joseph Priestley era entuziasmat de descoperirile lui în materie de legi ale naturii și își propunea să schimbe religia în concordanță cu ele.
Aceasta era una din ideil cheie ale clubului Lunar Society: să transforme religia într-o filosofie naturală, prin eliminarea revelației și a supra-naturalului, prin ștergerea oricărei dogme, care contraria judecata omenească. Iar concomitent, să schimbe societatea în acord cu un plan rațional. Pentru ca acest proiect să se poată derula, două instituții trebuiau fie demolate, fie radical modificate: Biserica și monarhia. Peste Ocean, proiectul va avea mult mai mare succes, prin Independența Statelor Unite de coroana britanică. Părinții fondatori ai Americii erau deseori adepți ai teismului, o reprezentare abstractă a Divinității. E bine să nu uităm acest detaliu, când citim desele lor referiri la Creator. Acel Creator din proclamații era cel mult Demiurgul gnosticilor, autor al legilor naturii, retras în transcendent, absent din lume. Ideile lor republicane erau dospite chiar în regatul englez.
Concepția materialistă a lui Priestley nu lăsa loc nici măcar pentru suflet, nici pentru liberul arbitru. Ele erau noțiuni irelevante, în raport cu legile naturale, sădite de Creator, singurele care se puteau cunoaște empiric. În replică, Edmund Burke scria că pentru scientiștii revoluționari, „omul nu e diferit de cobaii lor din laborator”.
Gazda clubului era Erasmus Darwin, un inventator sclipitor, pasionat de multe domenii, de la biologie la tehnică. A născocit o formă incipientă a motorului rachetelor. E cercetătorul, care a inspirat personajul care îl creează în laboratorul lui pe Frankenstein, în popularul roman.
Cele mai mari idei pentru care a ajuns faimos nepotul său, Charles Darwin, au fost enunțate sau măcar schițate mai întîi de el. Și lupta pentru existență și supraviețuirea celor mai puternici și evoluționismul. Ba chiar a sugerat și ideea de Big Bang.
Erasmus Darwin a avut nu doar un nepot, care i-a pus în operă intuițiile, dar și un altul, Francis Galton, care le-a dus în zona controlului populației, fiind unul din părinții ideii eugenice. Și ei au continuat să profeseze religia unitariană, dictată de Priestley.
Darwinismul e probabil ideea cheie în cărțile globaliștilor secolului XX, fie că elaborează pe marginea ei sau doar o acceptă ca premisă de bază. De aceea, voi aloca darwinismului episodul următor.
(va urma)
Episodul 3: Darwinismul, o credință politică.
Victor Grigore
