evadare.ro

39. Omul, sub tirania tehnicii

(cuprinsul serialului)

„Individul renunță lăsând cărțile deoparte; o cultură renunță încetând să se descopere inteligențelor științifice superioare. Știința însă există în gândirea marilor generații de savanți, iar cărțile nu înseamnă nimic dacă nu sunt vii și active în oamenii care sunt apți pentru știință.

Rezultatele științifice sunt simple elemente ale unei tradiții spirituale. Moartea unei științe nu mai constituie un eveniment pentru nimeni. După două veacuri de orgii științifice, lumea s-a săturat. Nu individul, ci sufletul culturii s-a săturat. El își exprimă sațietatea făcând selecția cercetătorilor, făcând să intre în istoria științelor oameni din ce în ce mai mici, mai înguști, mai sterili. Marele secol al științei antice a fost secolul III, după moartea lui Aristotel. Când au venit romanii, la moartea lui Arhimede, totul se apropia de sfârșit. Marele nostru secol a fost cel de al XIX-lea.” (pag. 585, vol. I, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi) 

Privită de Spengler, o cultură e ca un om, care face lucrurile diferit de la o vârstă la alta, are preocupări diferite, dar fără a-și pierde felul propriu de a fi. Iar culturile între ele se aseamănă fără a se confunda, pentru că trec prin aceleași vârste la vremea lor. În anii inocenței, o cultură ia contact cu mediul într-un mod fascinat și mistic. Cultura tânără trece de la observarea naturii la pornirea de a o modifica și stăpâni.

Prin limbaj, gândirea depășește simpla cunoaștere directă, prin simțuri, a realității. Din sistemul de semne ia naștere o teorie, o imagine ce se detașează de tehnica zilnică. Simbolurile, numele și numerele sunt forme de a stăpâni realul, pe cale magică sau intelectuală. La maturitatea ei, cultura interacționează mental cu realitatea înconjurătoare prin codificarea limbajului științific. În timp ce la senectutea unei culturi creativitatea științifică se stinge, dar lasă loc tehnicii, produsul ei practic secundar, bazat pe conceptualizări anterioare.

Vechii filosofi ai antichității grecești (corespunzând fazei pre-civilizaționale a apolinicului) la fel și cei medievali occidentali (din etapa echivalentă a fausticului) erau pasionați de știință, de matematică. De la Pitagora la Aristotel, artiștii Renașterii, până la Pascal, nu erau străini de știința cea mai avansată a epocii lor. Între timp, știința a devenit impenetrabilă chiar pentru omul educat de formație umanistă, iar unele aspecte, rezervate strict unui grup infim de experți.

„Așa cum antichitatea a văzut un hybris în revolta lui Prometeu contra zeilor și barocul a simțit diavolul în mașină. Spiritul infernal revelase omului misterul pentru a lua în stăpânire mecanismele cosmice, jucând astfel el însuși rolul de Dumnezeu. De aceea, la toate naturile pur sacerdotale, care trăiesc integral pe tărâmul spiritului, neașteptând nimic de la această „lume”, dar mai întâi la filosofii idealiști, clasici, umaniști, la Kant, la Nietzsche chiar, s-a instalat o tăcere ostilă față de tehnică.” (358, vol. II) 

Nu pare o coincidență că odată cu retragerea marilor minți speculative din arealul matematicii și fizicii are loc revoluția industrială. Energiile mentale nu mai sunt alocate speculației teologice sau filosofice; sunt direcționate spre forme practice, profitabile, mai adecvate civilizației urbane.

„Apoi, odată cu raționalismul, vine invenția mașinii cu aburi, care răstoarnă totul și transformă imaginea economiei de jos în sus. Până atunci natura făcuse servicii, acum ea este pusă la jug ca un sclav și, ca o ironie, munca ei se măsoară în cai-putere.” (604, vol. II)

La apogeul mai multor civilizații, tehnica trece din serviciul vieții în postura de tiran al ei. Dar Spengler e de părere că dezvoltarea tehnicii până la o dominație deplină asupra umanului e o particularitate a culturii faustice (apusene).

„Tocmai astfel însă omul faustic a devenit sclavul propriei opere. Standardele și disponibilitățile modului său de viață sunt constrânse de mașină pe un drum unde nu se poate nici opri, nici să dea înapoi. Țăranul, meșteșugarul și chiar negustorul par dintr-o dată niște accesorii, având în vedere cele trei tipuri pe care dezvoltarea mașinismului le-a atras pe traiectoria sa: antreprenorul, inginerul și muncitorul industrial. Dintr-o ramură artizanală de-a dreptul minusculă – economia prelucrătoare – a apărut, în această cultură și nu în alta, arborele gigantic ce-și proiectează umbra asupra tuturor profesiunilor: economia mondială și industria mașinistă.” (606 vol. II)

Tehnicianul e un avatar al magicianului, stăpânește anumite formule și resorturi cu ajutorul cărora poate face lucruri uimitoare pentru neinițiat. Puterea lui e echivalentă în sfera financiară cu a capitalistului, din același motiv, pentru că e organizator inteligent al resurselor.

„Administratorul și organizatorul sunt cei care constituie nucleul imperiului artificial și complicat al mașinii. Gândirea are persistență, nu mâna de lucru. Pentru conservarea acestui edificiu periclitat în continuu, tocmai din acest motiv există o figură și mai importantă decât întreaga energie a proprietarilor de întreprinderi, care fac să răsară orașe din pământ și schimbă aspectul peisajului, figură uitată de obicei în discuțiile politice – cea a inginerului, a savantului pontif al mașinii.” (607, vol. II)

Scriind la scurtă vreme după primul război mondial, Oswald Spengler a intuit uimitor importanța unor tendințe aflate abia în stadiu incipient. De pildă, vede un proces de mondializare centrat pe resurse energetice. La acea dată, doar cărbunele era luat în calcul, dar procesul va deveni mult mai clar după tranziția la petrol, care a determinat mutații geopolitice importante, apariția petrodolarului și transformări ale vieții sub multe aspecte.

Dar și mai notabilă e sugestia apariției în secolele următoare a unei tehnocrații. Care va înlocui vechea ordine juridică și relațiile rămase de pe vremea dreptului roman. Firește, nu putea ghici apariția ciberneticii, a lumii gestionate cu ajutorul calculatorului, fascinația televizorului sau internetului, cum nici noi nu știm ce impact va avea inteligența artificială. Totuși aceste evoluții se încadrează remarcabil în sistemul spenglerian.

„Industria occidentală a strămutat vechile drumuri comerciale ale altor culturi. Fluxurile vieții economice sunt dirijate spre sediile „regelui cărbune” și spre marile regiuni cu materii prime; natura este istovită, întregul glob pământesc este sacrificat pe altarul gândirii faustice înrobite energiei. (..) Nimic nu poate fi opus existenței, statică până la saturație, din perioada imperială a antichității. Inginerul se află cel mai departe de gândirea juridică romană; el va reuși să impună în economia lui un drept propriu ce va înlocui persoanelor și lucrurile cu forțe și operații.” (608, vol. II)

La data la care scria, rețelele globale de transport și telecomunicații erau într-un stadiu incipient. Ideea unei societăți a controlului, programată de tehnocrați, în care oamenii sunt gestionați ca o resursă secundară a planetei, ar fi părut altora năstrușnică. Totuși Spengler vede ca pe o esență a culturii faustice ambiția de a supune și transforma natura. Și că pentru prima dată există și mijloacele practice pentru o asemenea ambiție.

„Niciodată microcosmosul nu s-a simțit superior macrocosmosului. Există aici niște mici ființe vii, care, prin forța lor spirituală, au făcut ca non-animatul să depindă de ele. Nimic nu pare să egaleze triumful acesta ce a reușit numai într-o singură cultură și poate doar pentru câteva secole.” (606, vol. II)

Totuși, consider că Spengler supralicitează unicitatea Occidentului în raport cu tehnica. Din euro-centrism, vede doar Occidentul capabil să stăpânească aceste forțe ale creativității tehnologice. Va fi infirmat după un secol de apetența pentru tehnologie a japonezilor, sud-coreenilor și chinezilor. Dar să nu uităm că în privința Japoniei notase că a fost atrasă deja în cultura faustică.

„Marx are multă dreptate: mașina este una din realizările cele mai ambițioase ale burgheziei. Dar el, a cărui gândire n-a putut sparge cadrele magice ale schemei antichitate – ev mediu – timpuri moderne, n-a observat că destinul mașinii depinde de burghezia dintr-o singură cultură. Atât cât ea domnește pe pământ, fiecare non-european caută să pătrundă secretul acestei arme înspăimântătoare, dar lăuntric el o respinge totuși – japonezul și indianul, ca și rusul și arabul. Este profund înrădăcinat în natura sufletului magic faptul că evreul, în calitate de antreprenor și de inginer, renunță la creația propriu zisă a mașinii și trece de partea comercială a fundației sale. Dar și rusul privește cu aceeași frică și aceeași ură tirania angrenajelor, a firelor electrice și a șinelor și, cu toate că azi sau mâine și el se va supune necesităților mașinilor, va veni o zi când tot el va scoate toate acestea din mintea lui și a celor din jur, pentru a pune pe bazele ei o lume total diferită, unde nici urmă nu va mai fi din această tehnică diabolică.” (606, vol. II)

Oricum, Spengler va relua pe larg subiectul tehnicii într-o carte separată, scrisă în 1931, „Omul și tehnica”. În aceea va vorbi despre felul în care Occidentul va oferi unor culturi mai tinere din Asia și Orientul Mijlociu tehnologia și armele cu ajutorul cărora acele culturi mai tinere îl vor copleși. De asemenea, că declinul occidental va fi de așa natură încât de la o generație la alta va fi tot mai greu să înțeleagă și să reproducă mașinăriile născocite de strămoși. Un scenariu care nu ne mai pare neplauzibil, dacă ne gândim cât de larg răspândită e azi folosirea calculatorului și a telefonului mobil „inteligent”, dar cât de puțini sunt cei capabili să reconstruiască aceste tehnologii, dacă un cataclism le-ar face să dispară sau ar alunga creatorii lor.

Încă din primul volum, apărut în 1918, Spengler își expusese viziunea fatalistă privind soarta culturii occidentale. Dat fiind acest ceas târziu, omul nu are altă opțiune decât să se integreze în acest flux, nu să se lupte să dea timpul înapoi.

„Un secol de eficiență expansivă, excluzând marii artiști și producția metafizică – să o spunem deschis, un timp nereligios, care coincide exact cu ideea orașului mondial – e timpul declinului. Adevărat. Dar nu am ales noi acest timp. N-avem ce face, dacă ne-am născut oameni ai iernii timpurii a Civilizației depline, în locul apogeului auriu al unei Culturi coapte, din vremea unui Phidias sau Mozart.
Totul depinde de a ne vedea propria poziție, propriul destin cu claritate; de realizarea că deși ne putem minți, nu putem scăpa din el. Cel care nu poate lua act de asta în inima lui, încetează să mai fie numărat între oamenii generației lui și rămâne ori un nătâng, un șarlatan sau un pedant.” (65 vol. I)

Lucru necaracteristic, ne oferea chiar și un sfat practic pentru direcțiile cele mai profitabile în viitor:

„Și pot doar spera că omul noii generații va fi mișcat de această carte să se dedice tehnicii în locul versurilor, mării în locul pensulei și politicii în locul epistemologiei. Mai bine nu ar putea proceda.” (61, vol. I).

Victor Grigore

evadare.ro
March 3rd, 2022
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact