34. Civilizația, stadiul final al unei culturi

„Ziua în care Nietzsche a folosit termenul de „răsturnare a tuturor valorilor”, mișcarea sufletească a secolelor în contextul cărora trăim își găsise în sfârșit formula. Răsturnarea tuturor valorilor – iată caracteristica foarte adâncă a tuturor civilizațiilor. Astfel fiecare civilizație începe să dea altă marcă tuturor formelor din cultura mai veche; de asemenea – alt sens și altă abordare a problemelor. Ea nu mai produce, ci doar interpretează.” (pag. 482, vol. II, Declinul Occidentului, de Oswald Spengler, Editura Baladi)

Pe parcursul acestui foileton, cele două concepte centrale ale operei – de cultură și civilizație – s-au regăsit în înțelegerea particulară, pe care Spengler le-o dă. Cultura reprezintă ansamblul manifestărilor creativității specifice unei mari comunități de oameni. (În arealul unei culturi se diferențiază mai multe popoare.) În concepția spengleriană, există o relație cronologică: civilizația e finalul unei culturi. Ambele fac parte din același organism multisecular, care urmează legile de îmbătrânire și dispariție, observabile la toate organismele vii – vegetale, animale, umane.

Așadar, cele două noțiuni sunt legate în cadrul aceluiași ansamblu. „Orice Cultură își are Civilizația ei. (…) Civilizația e destinul inevitabil al unei Culturi.” Practic, Spengler le folosește pentru a desemna același lucru în perioade diferite. Doar că transformarea e suficient de mare, încât să devină două naturi foarte distincte, care se reliefează prin antiteză.

„Civilizațiile sunt stadiul cel mai extern și artificial de care e capabilă o specie dezvoltată de umanitate. Ele sunt concluzia, devenitul care succedă devenirea, moartea urmând viața, rigiditatea urmând expansiunea, epoca intelectuală cioplită în piatră, orașul mondial pietrificat urmând pământului matern și copilăriei spirituale a doricului și goticului. Civilizațiile sunt un sfârșit irevocabil, dar o necesitate internă atinsă iar și iar.” (p. 51, vol. I)

Această metamorfoză are loc în toate culturile (dacă trăiesc suficient). Spengler leagă tranziția de supremația intelectului, a spiritului critic, și identifică secolul când se produce (corespondent) pentru cultura Apollinică și Faustică.

„Civilizația pură, ca proces istoric, constă în demolarea progresivă a formelor care au devenit inorganice sau moarte. Tranziția de la Cultură la Civilizație a fost împlinită pentru lumea Clasică în secolul 4 î.e.n., iar pentru Apus în secolul XIX.” (52, vol. I)

„Creierul domină pentru că sufletul și-a dat demisia. Oamenii de cultură trăiesc inconștient, cei civilizați trăiesc conștient.” (485, vol. I)

Civilizația e dominată de spiritul banilor, care influențează deopotrivă retorica antică și jurnalismul contemporan. În perioada elenă (de cultură) se practica gimnastica, în perioada romană (de civilizație), se practica sportul. Într-o civilizație arta („de dragul artei”) devine tot un fel de sport. E adresată cunoscătorilor și cumpărătorilor

„De îndată ce viața a devenit obiect de studiu, morala se schimbă în problemă. Morala unei culturi este aceea pe care o avem, morala unei civilizații este cea pe care o căutăm. Prima este prea profundă pentru a se epuiza pe cale logică, a doua este o funcție a logicii.” (486, vol. I)

Această reconsiderare a moralei pe baze raționaliste se produce la trecerea în civilizație, prin curente specifice: în civilizația chineză, prin budism, în cea clasică, prin stoicism, iar în cea faustică prin socialism. Toate trei exemplele constituie „fenomene finale” ale morfologiei unei culturi. Pentru Occident, procesul de regândire a lumii pornise de la iluminiști până la Kant, la începutul secolului XIX.

„Bacon înlocuise deja formula socratică „știința este virtute” cu aforismul „știința este putere”. (498, vol. I)

În culturile târzii „se scrie și se citește mult”; „cu cât o cultură e mai evoluată, cu atât e o antiteză mai mare între gândire și acțiune.” Se ajunge chiar la confuzia dintre teoretizarea vieții și viața însăși, care își urmează nestingherită cursul.

În cadrul unei culturi, exprimarea e națională și una din națiunile componente tinde să se impună. Astfel, posteritatea ajunge să desemneze întreaga cultură respectivă după numele elementului etnic triumfător. Dar civilizația, al cărui loc reprezentativ e metropola cosmopolită, scoate din scenă națiunile.

„Imperialismul e Civilizația nealterată. În această formă fenomenală destinul Apusului e irevocabil stabilit. Energia omului de cultură e direcționată înăuntru, cea a omului civilizației, către exterior.” (56 vol. I)

Spengler distinge două tipuri de imperialism. Unul e specific culturilor la apogeu și e purtătorul unei idei misionare și de hegemonie a unei națiuni – ilustrat de Alexandru cel Mare și Napoleon. Celălalt e specific civilizațiilor, când forma de coagulare politică e dezintegrată sau discreditată și forța deja existentă a unei societăți mature ajunge la cheremul unei personalități puternice, voluntare, de tip Cezar.

„Ceea ce rămâne este lupta brutală, fără cruțare, lupta pentru dominație fizică pur și simplu. Și dacă, de acum înainte, forța golită de idei rămâne încă, într-un fel servitoarea ideii, în civilizațiile târzii, ideea cea mai convingătoare în aparență nu mai slujește decât pentru a masca lupta pentru existența pur zoologică.” (65 vol. II)

În sistemul spenglerian, transformările unei culturi se produc cu necesitate și are mai puțină importanță prin ce persoane sau prin care dintre națiunile componente.

„Imperialismul este rezultatul atât de necesar al fiecărei civilizații, încât ia un popor de guler, obligându-l să accepte rolul de stăpân atunci când acesta refuză să-l joace.” (506 vol. II)

35. Secolul XIX, secolul marilor speranțe. Marxismul: contextul apariției, demodarea și reinventarea
(cuprinsul serialului)