33. Scientismul, travestiul religiozității

„Primul și poate unicul rezultat al voinței umane de a înțelege este credința; „eu cred” este marele cuvânt ce se opune neliniștii metafizice și totodată o mărturisire de iubire. Cercetarea și studiul culminează prin iluminarea subită și prin calculul reușit. Orice senzație și concepție însă nu are sens decât dacă există certitudinea interioară a „ceva” care „este”, distinct și străin, exact în forma certitudinii implicate în lanțul de la cauză la efect. Supremul bine spiritual cunoscut de om în ipostaza de ființă gânditoare călăuzită de limbaj este deci credința temeinică, dobândită până la urmă de el, în ceva smuls din ghearele timpului și ale destinului, abstrasă prin contemplație și desemnată printr-un număr sau un nume.

Natura ultimă a acestui „ce” rămâne totuși obscură. Este atinsă astfel logica secretă a universului, sau ea este doar o închipuire? Toate luptele omului care gândește, toate suferințele, toată neliniștea lui speculativă au ca scop această nouă îndoială care poate deveni disperare. În speculațiile lui, are nevoie de credință în ceva susceptibil de a fi atins finalmente cu gândul, credință într-un final analitic ce nu lasă loc pentru nici o urmă de mister. Trebuie ca toate colțurile și abisurile lumii contemplate să fie luminate – nimic altceva nu-l mai poate mântui..

Acum credința trece în Știință, ieșită din neîncredere sau, ceea ce este mai adevărat, în credința într-o astfel de știință.” (317, vol. II, Oswald Spengler, Declinul Occidentului, Ed. Baladi)

Aș fi vrut să nu dau un citat atât de lung. Dar ar fi fost păcat să-l întrerup pentru că rezumă curgerea de la religie la știință, o teorie notabilă a lui Spengler. În cadrul unei culturi există aceleași frământări majore, de la începutul la finalul ei. Religia e prima formă de sistematizare explicativă a acelor mistere. La apogeul unei culturi, aceleași teme majore fac obiectul celor mai reprezentative sisteme filosofice. Iar când se face trecerea spre stadiul de civilizație, problematica ia o formă raționalizată (știința) și o formă practică (ideologia).

Deși par înclinații diferite, avatarurile aceluiași tip uman se regăsesc în epoci diferite. E omul în ființa căruia spiritul domină viața, fie că prin mistică sau inteligență.

„Focul este pentru războinic o armă, pentru meșteșugar o unealtă, pentru preot un semn al divinității, pentru savant o problemă de cercetare.” (p. 35, vol. II)

Aceste forme de cunoaștere, bazate pe revelație, intuiție, experiment, inducție au căi diferite, care se separă până la a ajunge antagonice.

„În teoria religioasă viziunea credinciosului ajunge la o practică sacerdotală. Invers, teoria științifică se separă prin ea însăși de practică, de cunoașterea tehnică a vieții cotidiene.” (317, vol. II)

Așadar, calea științei e obligată să meargă spre o tot mai mare abstractizare. Căile preotului și savantului „urmăresc adevărul în locul realității”, pe care ultimul încearcă să o încapsuleze în concepte. Viața urbană, separată de natură, începe să fie tot mai sigură pe ea și să se încreadă în sistemele conceptuale, care par să explice fără cusur universul. Din acel punct, inclusiv teologia modernizată se pleacă în fața științei și devine profană. Se ajunge la adevărurile ultime, pe care știința le poate doar presupune, fără a le putea verifica. Atunci știința își formează propria dogmă.

„Orice „știință” despre natură, chiar și cea mai exactă, se bazează pe credința religioasă. (..) Prin dogmă, imaginea devine proprietatea spirituală a omenirii cultivate și numai a ei. Nu există știință fără ipoteze inconștiente de acest fel, ipoteze asupra cărora omul de știință nu are nicio putere. (..)

Nu există știință a naturii fără o religie prealabilă. Sub acest aspect nu există nicio diferență între concepția catolică și concepția materialistă despre natură. Amândouă spun același lucru, dar cu cuvinte diferite. Chiar și științele naturale ateiste se bazează pe o religie. Mecanica modernă este, bucată cu bucată, o reprezentare intuitivă a credinciosului.” (522, vol. I)

Acestea sunt două universuri spirituale diferite, dar e nejustificată impunerea unuia asupra altuia. „Toate obiecțiile aduse religiei de științele naturii le privesc și pe acestea din urmă.” (523).

credința în știință

Scriind cu exact un secol în urmă acest al doilea volum, iată că Spengler descrie ce a devenit rizibil de evident în vremea pandemiei. Autoritatea în societate a purtătorilor de halat alb a întrecut-o pe cea a purtătorilor de sutană. În ultimii doi ani s-a făcut obsesiv apel la „credința în știință”, credința în virus, credința în vaccin. În numele acestei credințe, tot atașamentul clamat pentru „drepturile omului” a rămas vorbă în vânt. Dimpotrivă, „necredincioșii” au fost amenințați dacă nu cu rugul, măcar cu alungarea din societate. Nimeni n-a mai putut să își mai înceapă o pledoarie fără a preciza că nu e, în forul intim, ateu în raport cu Știința.

Papa, episcopii și patriarhii s-au plecat – unii cu simț de răspundere, alții mai fără tragere de inimă, dar prudenți – în fața puterii Științei și opiniei publice. Parabola sărutului dat leprosului a fost uitată în favoarea icoanelor lustruite cu spirt sau chiar trierii credincioșilor la slujbă în baza certificatului de vaccinat. Scientismul e spiritul veacului, supra-doctrina la care trebuie să se acomodeze alte credințe.

„Oamenii goticului tresăreau înfiorați la fiecare pas făcut către insondabilul ce le apărea în adevărurile doctrinare care nu le impuneau decât venerație. Dar astăzi, catolicul însuși simte în doctrină doar un sistem care a rezolvat enigmele cosmosului. Miracolul îi apare, ca să ne exprimăm astfel, ca un fenomen fizic superior, iar un episcop englez crede în posibilitatea că forța electrică și forța unei rugăciuni derivă dintr-un sistem unitar al naturii. Aceasta este credința exclusivă în forță și materie, chiar atunci când ne slujim de cuvinte precum Dumnezeu și lume sau Providență și om.” (366 vol. II)

De la publicarea acestor lucruri în 1922, tendințele semnalate au luat amploare. Au apărut creaționismul științific sau evoluționismul biblic, ca să nu mai pomenim de „prosperity Gospel”, un curent al tele-evangheliștilor care propovăduiesc succesul în viață. Imposibil să nu auzi predici moderniste care subliniază că religia are virtuți de terapie psihologică, iar postul e o dietă aprobată de nutriționiști.

Fenomenul New Age abia exploda în interbelic și mai apoi din anii 60. Spiritul veacului e unul sincretist, dar mereu depășit de scientism.

„În lumea euro-americană a zilelor noastre (… avem) șarlatanismul ocult și teozofist, știința creștină americană, falsul budism de salon (..)
Pretutindeni întâlnim jocul pur și simplu, cu mituri în care nimeni nu crede, gustul pur și simplu al cultelor cu care s-ar fi dorit să fie umplut propriul vid interior. Adevărata credință este credința în atomi și în cifre, care, pentru a fi suportată mai mult timp, are nevoie de jonglerii. Materialismul este plat și cumsecade, jocul de-a religia este plat și necinstit; în general aceste posibilități se manifestă ca o nouă tendință autentică anunțată modest de ființa trezită civilizată care finalmente iese la lumină.” (368. vol II)

După această fază, Spengler anticipează că în decurs de câteva generații ar urma intrarea în etapa cezarismului, acompaniată de o nouă religiozitate. Acea religiozitate nouă (care ar fi existat pe vremea lui Augustus la romani) e o imitație pioasă dar fără creativitate a religiei primare. Optimismul cunoașterii complete se transformă în pesimism și sfârșește în scepticism. Progresul științific își oprește marșul – lucru deja observat în fizica actuală. Dar acolo unde încetează să mai avanseze științele fundamentale se instaurează dominația tehnicii asupra vieții.

„Credința temeinică izvorâtă din iluminări, revelații, viziuni profunde și neașteptate, poate renunța la cercetarea critică. Cunoașterea critică presupune credința că metodele ei conduc exact la rezultatul căutat, nu la imagini noi, ci la „realitate”. Istoria ne învață însă că pierzând nădejdea în credință ajungem la știință, iar când ne pierdem încrederea în știință ne întoarcem la credință după o perioadă de optimism critic. Cu cât știința teoretică se eliberează de credință, cu atât ea tinde să se elimine. Ce mai rămâne este acum pur și simplu experiență tehnică.” (318 vol. II)

Ep. 34: Civilizația, stadiul final al unei culturi
(cuprinsul serialului)