Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

32. Metropola cosmopolită, adăpostul omului fără patrie

(cuprinsul serialului)

„Colosul de piatră numit „metropolă” apare la sfârșitul evoluției fiecărei culturi majore. El devine stăpân pe omul de cultură, căruia satul i-a modelat sufletul. Și face din el proprietatea, creația, instrumentul și finalmete victima lui. Această masă de piatră este orașul absolul.

El desfășoară în câmpul vizual al ochiului uman o grandioasă imagine a frumuseții, care înglobează întreaga simbolistică superioară a morții în „devenitul” desăvârșit. Un mileniu de istorie a stilului a transformat piatra însuflețită a arhitecturii gotice în materia inertă a acestui imperiu demonic de piatră.” (pag. 120, vol. II, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi, Craiova)

Aici creșterea organismului colectiv însuflețit a luat sfârșit; e valabil atât pentru ansamblul cultural, pentru oraș, dar și pentru națiune. Spengler face o distincție netă între oraș – care e propriu perioadelor de cultură – și metropolă – care semnalează intrarea în stadiul de civilizație. Orașul e diferit de sat nu prin simpla alăturare de case numeroase, cu o populație mare. Ci prin aceea că are un suflet, o personalitate inconfundabilă, care exprimă cultura căreia îi aparține. Metropola are o forță captivantă, dar e tot mai lipsită de suflet.

Orașele vechi se dezvoltau din sate, erau alese pentru apropierea de un râu sau pentru pământul roditor. Civilizațiile aleg așezarea din rațiuni comerciale. Cum a fost cazul Constantinopolului, plasat (la apusul civilizației apolinice) la încrucișarea strategică de drumuri comerciale. Orașul lui Constantin i-a fascinat pe goți, apoi pe musulmani și pe ruși. Unii încercau să îl cucerească, alții să îl imite. (Despre ruși, Spengler crede că s-ar plasa pe o poziție intermediară, între Bizanț și viitoarea lor civilizație proprie. Așa cum templul lui Solomon a stat între lumea babiloniană și cea creștină.)

Omul de la oraș și țăranul devin două naturi tot mai diferite, care nu se mai pot pricepe. Dar și metropola generează propria ei tipologie – omul cosmopolit, fără rădăcini.

„Metropola este în întregime spirit. (..) Locuințele orașelor nu mai sunt deloc niște refugii pentru Vesta, Janus, Penates și Lares (divinități ale casei), ci simple adăposturi ce sunt create nu de sânge, ci de oportunități, nu de sentiment, ci de spiritul economic întreprinzător. Atâta vreme cât căminul a rămas, în sens pios, centrul real semnificativ al unei familii, nu a dispărut încă ultima legătură cu satul.” (120 vol. II)

Cred că putem echivala dispariția micilor altare domestice din casele Romei târzii, dezgropate de arheologi, cu apartamentele fără icoane. O vreme, obiceiurile sunt păstrate de țăranii mutați la oraș; străzile unui cartier se mai comportă ca niște sate pentru vecini. Dar apoi intervine înstrăinarea.

Metropola își creează propria natură – surogat: parcuri în loc de pășuni, arteziene în loc de izvoare, locuri înalte de priveliște, în locul dealurilor.

„Pe măsură ce orașele se dezvoltă, cursul vieții devine mereu mai artificial, mai delicat, mai complicat.” (572, vol. II)

Vechile orașe aveau țesătura întortocheată a unor poteci bătătorite spre biserică și primărie. Orașele moderne sunt un mecanism sau o operă gigant, la care omul trebuie să se adapteze. Prin secolul XIX, baronul Haussmann sistematizase Parisul (perioadă contemporană cu domnia lui Cuza la noi). Ceva mai târziu au apărut orașele proiectate de la zero, undele cu străzi trasate perpendicular. Mai multe țări au azi chiar capitala în orașe create după un plan: Washington, Brasilia, New Delhi, Canberra, Islamabad, Ankara.

Este aici o relație în dublu sens. Creșterea organică a unei culturi stimulează latura intelectuală și spirituală a omului, în detrimentul naturii biologice a ființei lui. Prin arte și restul formelor de cunoaștere, viața crește în rafinament și complexitate. Ceea ce permite apariția și a mediului artificial. (Într-o bună zi chiar virtual.) Dar acest mediu are el însuși impact asupra speciei care l-a născocit.

„Spiritul” este forma specific citadină a ființei trezite inteligente. Spiritualizându-se puțin câte puțin, toate artele religiile, științele ajung să se înstrăineze de peisaj, sunt de neînțeles pentru iobagul legat de glie. Odată cu civilizația începe și senilitatea. Vechile rădăcini ale ființei se usucă în masa de piatră a orașelor. Spiritul liber – ce cuvânt fatidic – pare o flacără strălucitoare, care se ridică în aer, unde se stinge numaidecât.” (111 vol. II)

Națiunile își ating apogeul în civilizația urbană pe care o nasc, locul de manifestare a artelor, filosofiei și științei. Parlamentarismul, democrația, regimurile constituționale sunt și ele creații urbane, de la care restul țării e în realitate exclus. Dar megalopolisul naște cu necesitate ce am numi azi globalizare. Termenul nu se impusese cu un secol în urmă, dar vedem că autorul i-a intuit destul de clar trăsăturile. Naționalismul încă înflăcăra când scria și avea să mai fie combustibil pentru eroism într-un război mondial. Dar Spengler simțea că se apropie ceasul când patriotismul va suna gol, ca o noțiune străină. Veneau din urmă generațiile de emigranți – în interiorul sau în afara granițelor încă existente formal – conduși de dictonul latin „unde-i bine, acolo-i patria”.

noii nomazi urbani

Omul civilizației târzii redevine nomad „dar mai îngust și mai rece”. Are un domiciliu, dar se poate simți acasă oriunde sau nicăieri, pentru că locul lui nu mai e legat de pământ sau de o credință.

„De îndată ce această legătură s-a rupt, de îndată ce masa locatarilor din diverse stabilimente de cazare începe să rătăcească de sub un acoperiș sub altul, în această mare domestică, precum vânătorii și păstorii din preistorie, educația intelectuală a nomadului ia stârșit. El vede în oraș o lume, chiar lumea. Numai orașul în ansamblu mai păstrează semnificația de habitaclu uman. Casele ce îl compun sunt niște atomi.” (120)

„Pentru țăran, casa e ceea ce pentru omul de cultură este orașul.
(..) De aceea evoluția oricărui limbaj formal superior rămâne legată de peisaj. Nici arta, nici religia nu pot schimba locul dezvoltării. Civilizația, cu orașele ei gigantice, este cea dintâi care își disprețuiește încă o dată rădăcinile psihice și se îndepărtează de ele. Omul civilizat, nomad intelectual, redevine microcosmos pur, absolut fără nici o patrie și liber din punct de vedere spiritual, așa cum erau vânătorul și păstorul din punct de vedere fizic. Ubi bene sibi patria este adevărat înainte și după fiecare cultură.” (108, vol. II)

Civilizația faustică a Occidentului încheie un cerc perfect, de la faza ei pre-culturală, când triburile barbare germanice treceau Rinul și ocupau ruinele vechiului Imperiu Roman.

Înainte de primăvara invaziilor germanice, nostalgia feciorelnică, devenită totuși mamă, venea să ceară sudului o patrie unde să-și facă cuib pentru cultura viitoare. Astăzi, când această cultură s-a încheiat, spiritul dezrădăcinat rătăcește prin toate virtualitățile peisajului sau ale gândirii. Dar, între cele două momente, a fost o vreme când omul a murit pentru un petic de pământ.” (108, vol. II)

De acum distincția dintre emigrantul dintr-o țară în alta și emigrantul dintr-un cartier în altul se atenuează. Toți sunt într-o oarecare măsură venetici și toți stăpânesc o formă rudimentară a limbii, redusă doar la funcțiile ei de bază. Cum ar fi engleza „de port”. „Națiunile sunt și popoare veritabile constructoare de orașe.” (202) Iar acum dispare încet dar sigur ceva din rațiunea lor de a exista.

„În perioada imperială romană, oamenii au început să se înțeleagă peste tot, dar tocmai din acest motiv nu mai era nimic de înțeles în orașele antice. Odată cu posibilitatea acestei comunicări generale, omenirea de atunci încetase să mai trăiască în ipostază de națiune, încetând astfel să mai fie în istorie.” (203 vol. II)

La fel ca oamenii, națiunile nu se pot înțelege decât prin simboluri universale. Ceea ce e cu adevărat propriu e imposibil de tradus. De aici senzația că orașele au început să semene între ele. În orașele globalizării există pretutindeni același mall, aceleași bancomate, cafenele, fast food-uri, pe care le poți folosi fără să ai habar de vechea cultură sau chiar de limba locului.

cosmopolit versus provincial

În dezvoltarea lui, orașul vechi a falimentat satele și regiunile dimprejur, care îl hrăneau. Apoi același lucru l-a făcut și capitala, la scara unei națiuni. Termenul de „provincie” a fost folosit pentru prima dată atunci când Roma a supus Sicilia, transformând-o în propriul obiect juridic. În megalopolis, rămâne doar opoziția dintre cosmopolit și provincial. În răstimpul când cultura s-a manifestat în formă națională, provincia era chiar esența națiunii. Dar acum e desconsiderată și neînțeleasă, ca o relicvă, așa cum fusese privit de sus și țăranul pentru concepțiile lui neactualizate.

„Metafizica strictă și-a epuizat posibilitățile. Orașul politic cosmopolit a învins definitiv regiunile rurale iar spiritul lui își constituie astăzi o teorie proprie, necesarmente îndreptată către exterior, mecanicistă, fără suflet. Nu se vorbește degeaba, de acum încolo, despre creier în loc de suflet.

Și cum în „creierul” europeanului occidental voința de putere, acea direcție tiranică spre viitor și o organizare de ansamblu, caută o expresie practică, etica este cea care, pe măsură ce depășește trecutul metafizic, capătă caracter de etică socială și de economie politică.” (505 vol. II) 

Așadar, ideologia cosmopolită, a globalizării i-am spune azi, va fi cu necesitate una de stânga, o etică socială justițiaristă a planificării, care să țină loc deopotrivă de religie și politică. Și tot ca o necesitate, centrul cosmopolit își distruge și propria cultură, de care se înstrăinează.

Întrucât doar centrul mai contează, metropolele se concentrează și apare creșterea pe verticală. Doar centrul mai oferă sentimentul că faci parte din joc. Magnetismul metropolei e atât de mare că săracul ar muri mai degrabă pe trotuar, decât să se întoarcă la țară.

Rezumând parcursul evolutiv al unei culturi, orașul extrage mase de oameni ai satului, apoi ai provinciilor naționale și apoi ai periferiei unui imperiu supra-național. 

„Dacă primăvara semnfică apariția orașului în geografia rurală, toamna semnifică lupta orașului contra zonelor rurale, iar civilzația este victoria prin care orașul se desparte de pământ și se sinucide. Dezrădăcinată, moartă pentru cosmos, irevocabil căzută sub dominația pietrei și a spiritului, civilizația dezvoltă un limbaj formal care reproduce toate trăsăturile naturii ei; ele nu sunt trăsăturile unui proces de devenire, ci ale unui lucru devenit, încheiat, indubitabil susceptibil de schimbare, dar nu și de dezvoltare. Rezultă că orice limbaj formal al unei culturi este, ca și istoria evoluției sale, legat de țara de origine; orice formă de civilizație este peste tot la ea acasă și, de îndată ce apare, devine apanajul unei extensii nelimitate.” (129 vol. II)

Ce e interesant e că în 1922, când deja publicase al doilea volum, din care au fost citatele de mai sus, Oswald Spengler nu apucase să vadă adevăratele metropole ale secolului XX. Pădurea de zgârie nori din oțel și sticlă încă nu devenise marca inconfundabilă a modernității, dar parcă ar fi văzut-o aievea. De exemplu, Chrysler Building a fost gata în 1930, iar Empire State Building în 1931. Nici experimentele urbane ale școlii Bauhaus și ale lui Le Corbusier nu apăruseră, de-abia se ivea ceva din stilul art deco. Cu atât mai puțin arhitectura stalinistă a orașelor – dormitor nu dusese în est ideile minimalismului vestic.

Totuși, Spengler e convins că fiecare civilizație își are orașul său reprezentativ. Așa cum e Bagdadul pentru islam, Parisul pentru Secolul Luminilor. Consideră din acest motiv că nașterea New Yorkului va fi apreciată în viitor ca evenimentul cel mai important al secolului XIX. El prezice că în jurul anului 2.000 vor apărea orașe capabile să găzduiască și 20 de milioane de locuitori. Cifra a fost depășită între timp, dar suna halucinant cu un secol în urmă.

„Aici, spiritul și banul își celebrează victoria lor deplină. Ochiul omenesc n-a zărit pe lume nimic mai subtil și mai artificial, o fantasmagorie neverosimilă ce aproape că depășește posibilitățile plastice ale cosmosului. După aceea, realitatea crudă reapare în nemăsurata ei nuditate.” (519, vol. II)

Victor Grigore

evadare.ro
January 20th, 2022
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact