Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(cuprinsul serialului)
„Cum toți gânditorii tuturor culturilor sunt ei înșiși citadini, chiar atunci când locuiesc fizic la țară, ei nu mai știu ce lucru bizar este orașul. Ar trebui deci să ne punem în locul primitivului, care ar vedea cu o mare uimire, pentru prima dată, în mijlocul peisajului, masa de piatră și lemn, reprezentând străzi pavate și piețe cu dale de piatră, pe de-a întregul niște cuști având cel mai straniu aspect, în care se mișcă un furnicar omenesc.
Apariția sufletului unui oraș este într-adevăr o minune. Suflet colectiv aparținând unei specii în întregime noi, ale cărei rațiuni ultime vor fi mereu pentru noi o eternă enigmă, el apare pe neașteptate și se separă de spiritul general al culturii.” (p. 109, vol. II, Declinul Occidentului, Editura Baladi, Craiova)
Mă tem că în episodul (4) în care am prezentat conexiunea dintre peisajul originar și apariția unei culturi nu am fost foarte convingător. Teoria poate trece drept simplă speculație poetică. Sunt încredințat că relația dintre oraș și spiritul epocii va fi mult mai clară, pentru că se leagă de experiențe pe care toți le-am avut. E o temă atât de importantă la Spengler, încât vor fi două episoade, pentru două concepte distincte. Cel de față e dedicat orașului, ca loc al dezvoltării unei culturi, în relație cu națiunea și cu spiritul liberal. Iar celălalt va fi despre metropolă, ca peisaj al globalizării și al sfârșitului unei civilizații.
„toate marile culturi (culturile majore) sunt culturi citadine. Omul superior, al celei de a doua perioade cosmice, este un animal constructor de orașe.” (109, vol. II)
În preistoria și zorii unei culturi, omul nu își poate modifica peisajul. Trăiește unde i-a fost dat. Casa e prima formă de habitat pe care și-l amenajează în acord cu propria înclinație sufletească, dar nu rupt de peisajul nativ. Se naște o tradiție, care e stilul viitoarei culturi, care dictează uniformitatea familiară: casa de lemn maramureșană, casa englezească din piatră cioplită, bordeiul rotund african. Casa devine peisajul domestic în care crești, sediul familiei.
Primele două ordine (nobilimea și clerul) rup uniformitatea acestui habitat cu fortăreața și biserica. Sunt locuri care domină și adună. După o perioadă feudală, apare mai întâi târgul, loc al comerțului din care vor răsări orașele. Acestea încep să domine treptat satele și să le sufoce, să le vlăguiască. Din acel punct, încă incipient, orașul devine reprezentantul culturii căreia îi aparține.
„Din aceste orașe, prin peisaj mai răzbat poate câteva raze slabe, dar satul nu mai este nici măcar capabil de creația cea mai neînsemnată. El tace și își întoarce ochii în altă parte. În esență, țăranul și casa lui au rămas și mai rămân încă gotice. Satul elenic și-a păstrat stilul geometric, satul egiptean autentic aparține Imperiului Vechi.” (112 vol. II)
Amprenta locului se simte în acțiunile politicie și în manifestările credinței. Se exprimă și în genuri literare specifice fiecărei epoci, în toate artele.
„Cruciadele sunt fiicele spirituale ale castelelor feudale și ale mănăstirilor rustice, reforma, progenitură citadină, este fiica străzilor înguste și a caselor înalte. Marile epopei ce evocă sângele pe care îl cântă, aparțin palatelor și castelelor, dar drama în care viața trezită se analizează pe sine este poezie citadină, în vreme ce romanul și spiritul eliberat care aruncă o privire asupra întregii umanități presupune existența metropolei.
Exceptând cântecul popular autentic, există doar o lirică citadină, iar dacă facem abstracție de „eterna” artă țărănească, nu există decât pictură și arhitectură citadină, care de altfel au o istorie rapidă și scurtă.” (112, vol. II)
Această hegemonie culturală a pieței culturale orășenești se va traduce și mai clar în putere politică. Orașele devin locurile de unde se fac și se desfac lucruri, unde au loc revoluții. Vom vedea în episodul următor că dominația pe care o exercită orașul – capitală la scara națională se va repeta în puterea colonială a metropolelor, care lasă doar aparența suveranității pentru țările dominate.
„Orașul, care se separă din ce în ce mai mult de sat, până ce îl surclasează cu totul, dobândește caracterul unui organism ce determină mersul și sensul istoriei superioare în genere: istoria universală este istoria orașelor.” (114)
„Încet-încet, politica se concentrează într-un foarte mic număr de capitale, în timp ce toate celelalte orașe nu mai conservă decât un simulacru de viață politică. În această privință atomismul lumii antice, divizată în orașe-state, nu s-a deosebit niciodată prin nimic. De la războiul peloponesiac numai Atena și Sparta au mai făcut o politică proprie.” (115, vol. II)
Treptat, orașul încarnează spiritul unei națiuni, pe care o reprezintă într-o măsură mai mare decât satul, care rămâne similar pentru mai multe popoare ce intră în componența unei culturi. Unele orașe se transformă într-o operă de artă colectivă a națiunii respective.
„Popoarele primitive de cultură au devenit încet-încet popoare de orășeni, dând astfel orașului o imagine specific chineză, hindusă… (..) Denumirile, simple nume precum Granada, Veneția, evocă numaidecât o imagine fixă, căci orașele respective sunt locul de naștere a tot ceea ce o cultură a produs de fapt: religie, artă, știință.” (112 vol. II)
Se obervă că Spengler e departe de a fi un paseist, care trăiește din nostalgia unei vieți rurale idilice, imposibil de resuscitat. E un admirator al creației culturale, mai cu seamă a celei occidentale, care îl preocupă. Atunci când îi deplânge semnele degenerării, nu o face în numele trecutului și cu atât mai puțin al primitivismului. Nu propune barbaria ca alternativă la civilizație.
„Orașul este spirit, iar orașul mare este „spirit liber”. Burghezia, ordin al spiritului, începe să devină conștientă de ființa ei specifică, revoltându-se împotriva puterii „feudale”… a sângelui și a tradiției. Ea face tronurile să se prăbușească și limitează vechile drepturi în numele rațiunii și îndeosebi al „poporului”, prin care, de acum înainte, ea înțelege exclusiv poporul de la orașe.
Democrația este forma politică ce impune țăranului concepția despre lume a oașului. Spiritul citadin reformează marea religie a trecutului, și alături de vechea religie a ordinelor, pune o religie burgheză a științei libere. Orașul domină istoria economiei prin înlocuirea valorilor rurale originare, imposibil de separat de viața și de gândirea țărănească, cu conceptul de ban independent de bunuri. (..) Orașul înseamnă nu numai spirit, ci și bani.” (116 vol. II)
Așadar orașul e locul de naștere al unei noi clase sociale și al gândirii liberale. O distincție foarte interesantă e și aceea dintre capitală și orașul mic, care repetă soarta satului și a lumii vechi. De astă dată, cu o parte din locuitorii săi având conștiința traiectoriei istorice inevitabile.
„Zonele rurale și ordinele primare se apără cu disperare de dictatura citadină, dictatură spirituală a raționalismului, politică a democrației, a economiei banului. Numărul orașelor ce pot fi istoricește considerate deținătoare ale unui rol conducător este deja foarte redus.
Este de remarcat diferența profundă, sufletească înainte de toate, între orașul mare și orașul mic, cel de al doilea cu numele foarte simptomatic de oraș de țară, târg, devenind o parte din peisaj care nu mai contează. În aceste orășele, deosebirea mereu licită dintre sătean și orășean se șterge totuși prin distanța care îi separă din nou pe amândoi de oraș.” (116 vol. II)
Putem spune astfel parafrazându-l pe Blaga. La oraș se naște opusul veșniciei, timpul măsurat, care înseamnă bani, și spiritul liberal în toate, de la artă la politică. Spiritul rebel, original, care vrea să facă lucrurile altfel decât înainte, dar vrea să redeseneze și lumea. În lumea patriarhală exista o legătură concretă, deseori de rudenie. În oraș apar alte feluri de apartenență, de solidaritate. La început concrete, sub forma breslelor. Apoi pur simbolice, intelectuale, de genul partidelor, curentelor ideologice.
„Orașul este expresia acestei libertăți; spiritul citadin este inteligență devenită liberă; tot ceea ce posteritatea a trăit sub numele de libertate în mișcările spirituale, sociale și naționale își trage originea din această singură, unică rațiune primară a eliberării noastre de pământ.
Orașul este însă mai vechi decât „burghezul”. Mai întâi el atrage clasele profesionale care se situează în afara constituirii simbolice a ordinelor. Acestea primesc aici o formă corporativă, dar apoi ordinele primare precum mica nobilime, își mută castelele la periferie, sau precum franciscanii mănăstirile. Fără a implica prin aceasta o schimbare internă notabilă.” (420 vol. II)
De dragul unei remarci, sărim puțin peste cronologia pe care Spengler o vede repetându-se în toate culturile. Adică peste secolele dominate de burghezie și eșecul formelor politice, pe care aceasta le propune. Și ajungem în etapa cezarismului, la finele unei civilizații, când are loc „revolta maselor” (după titlul unui autor spaniol) dar exprimată printr-un lider politico-militar. Acea răbufnire imperială vine și dintr-o intuiție a artificialității lumii orășenești.
„Această epocă mai dă de înțeles că, pentru prima oară, adevărurile abstracte caută să impieteze lumea realităților. Orașele capitale au devenit atât de mari iar orășenii atât de importanți prin influența lor asupra ființei trezite din oricare cultură (această influență se numește opinie publică), încât resursele sângelui și ale tradiției, care este înnăscută, simt că li se clatină pozițiile considerate până aici intangibile.” (477 vol. II)
Cezarismul ar fi un punct de cotitură, ca eliberarea unui arc comprimat. Dar energia lui războinică se acumulează în secole de încercări. Sunt secolele în care se manifestă gândirea liberală, spiritul practic al orașului, cu valorile lui create de om. Care pentru o lungă bucată îl acaparează cu totul, confundându-se cu însăși realitatea. Până când vraja lor se năruie.
„Forțele spirituale ale orașului devenite dominante: economia și știința, care, cu masa meseriașilor, a funcționarilor și muncitorilor, dau senzația că formează o partidă încă neomogenă, dar mereu o unitate, imediat ce vine vorba de a lupta pentru libertate, adică pentru independența orășeanului față de marile simboluri ale trecutului și pentru drepturile ce decurg de aici.
Toți reprezintă partide ale celui de-al treilea ordin ce nu contează prin rang ci prin numărul de mebri – „liberali” (..) eliberați de forțele interne ale vieții non-citadine: economia este liberă să câștige bani, știința este liberă să facă cercetări critice; libertățile prin care spiritul are cuvântul în cărți și adunări pentru luarea tuturor deciziilor importante (democrație) în timp ce banul culege toate avantajele (plutocrație), ceea ce înseamnă că sfârșitul nu va aduce victoria ideilor, ci a capitalului.” (422 vol. II)
Victor Grigore
