Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(cuprinsul serialului)
Lucian Blaga a împrumutat de la Oswald Spengler nu doar ideea unui spațiu – matrice, care se imprimă asupra unei culturi. Dar și pe aceea a ieșirii din istorie, a diferenței dintre viața fără ceas și succesiunea evenimentelor majore. Pe prima a localizat-o prin teoria „spațiului mioritic”, iar celei de-a doua i-a dat admirabila formă poetică din „veșnicia s-a născut la sat”.
În teoria spengleriană, secolele care anticipează apariția unei culturi și zorii ei sunt apanajul vieții țărănești. Acolo se țes miturile fundamentale, sunt formulate primele intuiții mistice proprii noii culturi, acolo apar semnele unui nou stil. Nimeni nu e exclus, toți participă la răspândirea acelorași motive decorative, acelorași epopei eroice. Arta de început a unei culturi e populară în ambele sensuri. Dar în vara și toamna unei culturi, orașul devine centrul de interes, locul unde se ține întâi piața de mărfuri, apoi piața de idei, de unde se împarte puterea, unde creează artiștii specializați. Țăranul nu mai e din acel punct omul firesc, ci se definește în contrast cu orașul și ritmul lui.
„Țăranul este omul etern, independent de orice cultură care își are cuibul în orașe. El o devansează și îi supraviețuiește, se înmulțește obscur generație după generație, mărginindu-se la ocupațiile și la resursele lui de șerb legat de glie, suflet mistic, înțelegere searbădă, prizonier al vieții practice, soroc și izvor mereu nesecat al sângelui care circulă prin istoria universală a orașelor.” (p. 116, vol. II, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi)
Acolo se păstrează credințele arhaice și pătrund cel mai lent semnele convertirilor sau necredinței. Apostolii propovăduiau din cetate în cetate, acolo unde exista public dispus să asculte și să participe la dezbateri pe teme filosofice. Așa a ajuns ca „păgân” să fie o deformare a cuvântului latinesc pentru țăran: paganus. Legat și el de „pagus”, satul, în special germanic de la granița Imperiului. Pentru că acolo trăiau ultimii refractari la convertire.
„Zeii lui sunt anteriori tuturor religiilor superioare. Eliberați-l de tirania marilor orașe, și el se va întoarce imperturbabil la starea naturală primară. Adevărata lui etică, adevărata lui metafizică, pe care nici un savant de la oraș nu le-a considerat demne de atenție, se situează în afara istoriei religioase sau spirituale; ele nu au nici un fel de istorie.” (116 vol. II)
Apariția ordinelor primare – nobilimea și clerul – este legată și ea de lumea satului. Dar disciplina acestora e personală, în timp ce „țărănimea este un fragment pur de natură și vegetație, deci o expresie impersonală.” (393) Însă și ordinele primare vor fi înfrânte de forța comercială a orașului, fiind dislocate de burghezie. Latifundiile nobililor rămân întâi periferice orașului, apoi aceștia își mută măcar în apropierea orașelor domeniul.
„De asemenea, emanciparea țăranului este pațial o victorie asupra ordinelor simbolice; țăranul s-a eliberat de povara șerbiei, dar cade pradă puterii banului care, de acum încolo, transformă pământul în obiect al tranzacțiilor mobiliare.” (423, vol II)
Cel puțin în limbile latine s-a păstrat o corelație etimologică între „patrie” și „țăran”. Franceză: pays – paysanne; italiană: paese – paesano. Chiar și în engleză: country – country man / peasant. Limba română a păstrat pentru ambele un vechi cuvânt latin – terra; țară și țăran înseamnă loc și om al pământului. În ansamblul nației, ar fi locul rădăcinilor.
„Avertismentul baronului de Stein: „Cel care transformă pământul într-un bun mobil, îl preface în pulbere” indică pericolul ce amenință fiecare cultură. Când banul nu poate ataca proprietatea asupra pământului, el se fofilează în însăși gândirea țăranilor și a nobilimii; (..) Banul urmărește să transforme toate lucrurile în bunuri mobile. Economia mondială este economia valorilor abstracte, îndepărtate de pământ, prin gândire, sub formă lichidă, care a devenit o stare de fapt.”
„Fermierul („farmer”) este omul legat numai printr-o relație practică de bucata lui de pământ.” (583, vol. II)
În stadiul târziu al unei culturi și în cel de civilizație, lumea satului nu mai participă la actualitate. Omului pământului îi sunt exterioare dezbaterile urbei, nu participă la știrile și modele de la oraș. Nu se pasionează pentru luptele între partide. Cei de la oraș îl văd poate ca pe un înapoiat, el probabil așteaptă ca acele mode să treacă.
În sine, instinctele lui vitale sunt corecte, dar lumea simplă nu se va întoarce decât după prăbușirea civilizației.
„Țărănimea rămâne aistorică. Ea nu mai înțelege nici organizarea statului, nici dogmatica. Purternica religie primitivă a sfinților a dus la apariția scolasticii în orașele de altădată, ca și a misticii; în confuzia crescândă a străduțelor și a piețelor s-au născut Reforma, filosofia și erudiția laică, iar în masa de piatră a marilor orașe din epocile târzii s-au născut raționalismul și spiritul nereligios. În afara acestor spații, credința țăranului este „veșnică”, rămânând neschimbată.” (331 vol. II)
În 1922, volumul II era deja tipărit. Spengler nu avea niciun fel de informație despre impactul colectivizării în Rusia abia comunizată. Observațiile lui se refereau doar la cum capitalismul a erodat lumea satului. Noi putem constata că atât liberalismul cât și comunismul au lovit în viața țărănească. Tentativa de industrializare a agriculturii din perioada comunistă e accelerată de depopularea satului prin emigrație la oraș și în alte țări. Pătrunderea consumerismului și divertismentului comercial definitivează o degradare rapidă. Dar sentimentul unei vieți paralele, indiferentă poate inconștient la „ce spun ăia de la București”… sau de la Bruxelles… încă n-a dispărut.
În schema spengleriană, culturile au o durată de viață limitată – poate un mileniu. Apoi forma lor pietrificată – civilizația – poate dăinui din inerție un timp îndelungat sau se poate stinge mai grabnic. Formulele politice pe care le încearcă se epuizează totuși și finalul aparține imperialismului de tip cezaric. Apoi lumea se întoarce la pacea ei de dinainte, dezagregată, peste ruinele căreia poate spera că viața va răsări din nou. Dacă rădăcinile vor fi vii, vor renaște, dacă nu, alții în locul lor.
„Odată cu desăvârșirea statului, istoria superioară cade în adormire. Omul redevine plantă, legat fiind de glia tăcută și perenă. Satul atemporal și țăranul „etern” nasc copii și „smulg” grâne pământului matern, mulțime sârguincioasă și cumpătată peste capetele căreia mormăie furtuna împăraților militari.” (523 vol. II)
Victor Grigore
