21. Declinul artei europene

„Când civilizația începe să mijească, ornamentul autentic dispare și, odată cu el, marele stil în general. Într-un fel sau altul, în fiecare cultură tranziția se face prin „clasicism” și „romantism”. Primul înseamnă entuziasm pentru ornamental, reguli, legi, timpuri, devenite de mult timp arhaice și lipsite de suflet. Al doilea, imitație entuziastă, nu numai a vieții ci și a unei imitații anterioare. Un gust arhitectural se substituie stilului arhitectural.” (pag. 275 vol. I, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi)

Perioada de tranziție între stadiul de cultură și cel de civilizație – care poate dura un secol, două – aduce vârful împlinirii artistice, filosofice și științifice. Dar este treptat urmată de o pietrificare, o stingere a fertilității, odată ce marile frământări își găsesc răspunsul în forme ce nu mai pot fi depășite. E vremea când se fac sinteze de tip alexandrin sau enciclopediile iluminiștilor.

Cele mai frumoase clădiri publice datează din această epocă în care clasicismul face reverențe către stilul antic – cu coloane și cupole atent proporționate. Spengler nu cred că menționează aceste aspecte, dar sper că voi avea cândva un articol despre măreția arhitecturii neo-clasice americane, cu edificiile perfecte, în care a fost adusă peste ocean o esență europeană. Pe bătrânul continent, stilul romantic a însemnat neo-goticul, cu mimarea frumuseții sălbatice.

Un semn evident al declinului e dat de apariția imitației. Spengler oferă exemplul lui Ramses cel Mare, care ștergea inscripțiile ctitorilor precedenți, pentru a și le însuși. Sau alt exemplu cunoscut din antichitatea romană, decorarea arcului lui Constantin cel Mare cu statui (unele de daci) culese de pe alte monumente. Dar adaugă sarcastic:

„Tehnica de copiere a capodoperelor mai vechi începe cu mult mai devreme, cam de prin 150, nu dintr-o concepție diferită, ci pentru simplul fapt că nu se mai puteau crea opere originale. Putem face efectiv remarca: respectivii copiști erau chiar artiștii epocii.” (408 vol. I)

Evident, Spengler nu a apucat vremurile noastre, când cele mai mari concerte sunt date de DJ, care „samplează” din laptop frânturi de cântece ale altora. A murit în 1936 și nu a prins din mișcarea modernistă decât începuturile lui Pablo Picasso, Marc Chagall, Henri Matisse. Putea cel mult să ghicească succesul pe care îl va cunoaște arta contemporană cu înțeles ascuns, ca pisoarul lui Marcel Duchamp. Totuși remarcă vocația pentru elitism a artei faustice:

„O artă faustică nu este o artă pentru toți: în aceasta constă natura ei cea mai intimă.” (338, vol I)

„Această polaritate a cunoscătorului și a profanului are o valoare simbolică pentru noi, iar când tensiunea distanței începe să scadă, se stinge și sentimentul faustic al vieții.” (454 vol. I)

Disprețul său față de formele de artă promovate de critici e fără ocol. (Începutul de secol XX era marcat de moda exotismului și de afișele lui Toulouse Lautrec.)

„Ce așezăm azi sub acoperișul „artei”? O muzică mincinoasă, toată numai zgomote artificiale produse de o îngrămădeală de instrumente; o pictură mincinoasă, toată numai idiotisme, exotisme și afișe; o arhitectură mincinoasă, care, pe fondul formal al mileniilor trecute, „fundamentează” din zece în zece ani un stil nou la adăpostul căruia fiecare este liber să facă ceea ce vrea; o plastică mincinoasă, trăind din ce a șterpelit de la asirieni, egipteni, mexicani.” (407 vol. I)

Civilizația încetățenită cunoaște o stingere a artelor și filosofiei, cunoașterii teoretice, în favoarea organizării practice, de natură financiară, și de supremația tehnicii. Prin urmare, aceste domenii vor atrage talentele și inteligențele vii:

„În adunarea generală a unei societăți pe acțiuni sau a inginerilor dintr-o uzină oarecare, vom putea remarca mai multă inteligență, mai mult gust, mai mult caracter și mai multă forță decât în toată pictura și muzica din Europa de azi.” (406 vol. I)

Ep. 22: Cele două ordine primare: nobilimea și clerul. Despre onoare
(cuprinsul serialului)