Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

20. Artele predilecte ale Occidentului la apogeu

(cuprinsul serialului)

Dacă privim ansamblurile umane ca pe organisme vii, asemeni unor copaci, creația artistică reprezintă coroana. Și în fiecare frunză am putea recunoaște specificul plantei. E stilul, care permite arheologilor să încadreze destul de ușor anumite descoperiri. Formele variate de exprimare ne pot deruta în prezent, dacă nu ne luăm distanța necesară.

În primăvara unei culturi, creativitatea este larg răspândită. Organizarea e una rurală și aproape toți participă cu entuziasm la înfrumusețarea obiectelor vieții cotidiene, pe care și le făuresc. Apoi creativitatea se concentrează în orașe, în detrimentul satelor, și apar artiștii specializați. Dar încă acumulările anterioare rămân să îndrume cu folos talentul.

„Sub impulsul unei mari tradiții, până și artistul neînsemnat atinge perfecțiunea, el și misiunea lui fiind conduși de idealul unei arte vii.” (404 vol. I, Declinul Occidentului, Oswald Spengler)

Arta țărănească e imitativă, se bazează pe preluarea și repetarea unor motive. E ceea ce dă stilul locuirii; caracter unitar, care se va păstra și la oraș. Dar prin specializare, apar și artele neimitative ale construcției și decorației. Mai cu seamă cele două ordine primare – cavaleria și clerul – se vor exprima spectaculos arhitectural în cultura faustică prin castel și catedrală. Catedrala este o decorație în sine.

„Catedrala este muzică, în castel se face muzică. Prima începe cu teoria, a doua cu improvizația;” (318, vol. I)

Din punct de vedere arhitectonic, principalele 3 culturi evidențiate de Spengler au câteva elemente, care le fac inconfundabile. Pentru apollinic, acestea sunt coloana și arhitrava. Pentru magic (arab) – sunt bolțile saturate de culori și ornamentele strălucitoare. Iar pentru faustic – sunt stâlpii și arcul gotic.

pictura și înstrăinarea Renașterii

Arta antichității clasice a atins perfecțiunea în sculptură, unde pasiunea pentru formele armonioase a grecilor s-a văzut cel mai bine. Trebuie amintit că sculpturile grecilor erau multicolore, pictate strident pe gustul publicului de la care s-a păstrat ceramica smălțuită. Ștergerea culorilor în timp a creat posterității o impresie suplimentară de eleganță sobră.

La apogeul fiecărei culturi se vede spectacolul magnific al unui grup de arte, bine ordonate și unite printr-un simbol originar fundamental. Grupul apollinic cuprinde ceramica, fresca, relieful, arhitectura celor trei ordine simbolizate de coloane, teatrul atic, dansul, și are drept centru arta statuii nude. Grupul faustic se dezvoltă în jurul ideii de infinit spațial pur. În centrul lui se află muzica instrumentală.” (389 vol. I)

Până să ajungă la acel apogeu, sensibilitatea occidentală s-a exprimat prin cel puțin alte două arte majore – pictura și literatura, în special în forma poeziei și teatrului. Ele s-au succedat atât în popularitate, cât și în valoare a capodoperelor.

Momentul de cotitură pentru pictura europeană e (re)descoperirea perspectivei, care o distinge de arta sacră bizantină. Era ca o depășire a inocenței.

„Copilul care desenează fără o perspectivă spațială nu-și dă seama nici că desenului său îi lipsește perspectiva.” (237 vol. I)

Nu e vorba că grecii erau ignoranți; coloanele cu diferență de grosime dovedesc cunoștințele lor despre perspectivă și impactul vizual. Dar lăuntric nu le era o noțiune atât de importantă, ca să o dezvolte și în pictură. E ca diferența în utilizarea prafului de pușcă: chinezii îl născociseră deja, dar îl foloseau la artificii, nu pentru tunuri de asalt.

„Fresca și plastica ceramică antică ignoră timpul zilei: această remarcă nu a fost făcută niciodată. Nici o umbră nu indică poziția soarelui, nici un cer nu are stele; nu există nici dimineață, nici seară, nici primăvară, nici toamnă; există doar domnia unei pure clarități atemporale.” (448 vol. I) 

În schimb, pentru occidental, planul îndepărtat cu munți și mai ales nori, răspundea unei nostalgii a nemărginitului. Albastrul, despre care unii speculaseră că le lipsea grecilor pe vremea lui Homer, era acum dominant. Culoarea infinitului acoperea natural veșmintele Maici Domnului în pictura religioasă, devenea fundalul angelic al Paradisului. Iar umbrele creau senzația de volum și realism.

„Statuia își are baza, piedestalul, pe pământ, iar muzica – pentru că portretul occidental este muzică, este suflet alcătuit din nuanțe de culori – străbate spațiul nemărginit. Fresca este legată de zidul pe care a apărut; pictura în ulei, ca tablou, s-a eliberat de limitele de loc. Limbajul formal apollinic relevă un lucru devenit, cel faustic, dincolo de aceasta și mai cu seamă, relevă devenirea.” (367, vol. I)

Spengler acordă un loc nedrept de mic Renașterii, căreia îi recunoaște meritele. Dar o consideră o deviație din parcursul natural pentru ansamblul faustic, tocmai pentru pasiunea ei mistuitoare pentru antichitate. Chiar și atunci când imită statuile lumii vechi, artiștii Renașterii le adaugă o idee de mișcare și transcendent. Dar genul de artă pe care îl visau renascentiștii „era posibil doar o singură dată, la Atena”. El îi consideră pe Leonardo, Rafael și Michelangelo, „singurii artiști cu adevărat mari ai Italiei de la Dante încoace”

„goticul și barocul sunt ceva care este. Renașterea este un ideal ce plutește deasupra voinței timpului, inaccesibilă ca toate idealurile”. (378, vol. I)

În opinia sa, Renașterea a fost o mișcare cu program a unor intelectuali, care din acest motiv s-a manifestat prin mari genii, dar nu printr-o efervescență la nivel popular. Era o căutare a ceva străin și idealizat.

„Artiștii și umaniștii Renașterii sunt singurii occidentali pentru care cuvântul singurătate sună a gol. Viața lor s-a împlinit în lumina existenței de curte. Sentimentele și impresiile lor sunt umile, populare, ocolite de rușine și de nemulțumiri secrete. Din contră, viața olandezilor contemporani cu ei se desăvârșea în umbra propiilor opere.” (376 vol. I)

Renașterii îi sunt opuse goticul și barocul, curente cu largă răspândire. Între Renaștere și baroc găsindu-se, cum am menționat în episodul anterior, arta teatrală a lui Shakespeare. Barocul coincide cu epoca marilor descoperiri – sistemul lui Copernic, circulația sangvină, praful de pușcă, tiparul – „arme și comunicare la distanță”. În morfologia comparată a lui Spengler, ar exista o corespondență între momentele în care elenii și occidentalii își găsesc exprimarea în fizică și artele plastice. Adică 600 î.e.n., respectiv, 1.600 e.n. 

„Pictura în ulei și muzica instrumentală, care sunt arte spațiale, își încep dominația. În consecință, în antichitate artele euclidiene, fresca strict planimetrică și statuia stingheră, au trecut simultan, către anul 600, pe primul plan.” (390 vol. I) 

Are loc o proliferare a artei portretului, dusă la maxim rafinament de artiștii olandezi. Portet care „are ca singură temă sufletul” (365). Câtă diferență față de statuile antichității, cărora deseori li se înlocuia doar capul, păstrând trupul identic, în acord cu idealul unei figuri legendare!

Spengler vede în pictura lui Rembrandt apogeul artei plastice occidentale, echivalentul statuilor lui Fidias în lumea veche. Acum peisajul dispare iar ca fundal, la fel și albastrul luminos, dar pentru a fi înlocuite cu atmosfera unui etern amurg, misterios, un gălbui întunecat ca în laboratorul lui Faust.

triumful muzicii

Epuizarea picturii coincide cu dispariția marilor maeștri, Velasquez și Rembrandt, dar și cu ideile revoluționare din fizică:

„În 1670, chiar atunci când Newton și Leibniz descoperiseră calculul diferențial, pictura în ulei atinsese limita posibilităților ei.” (390 vol. I)

Auditivul ia locul vizualului, așa cum se prefigurase deja în catedrale după adoptarea orgii, ca acompaniament și ulterior înlocuitor al corurilor gregoriene.

… „orga al cărei zumzet profund și clar inundă bisericile noastre, ale cărei sunete au ceva din nemărginire și din incomensurabil, spre deosebire de sunetul clar și păstos al lirei și al fluierului din antichitate, este instrumentul muzical al reculegerii occidentalului. Catedrala și orga formează o unitate simbolică precum templul și statuia.” (545 vol. I)

În cultura faustică, muzica domină celelalte arte, consideră Spengler. Și ajunge să îndepărteze statuarul în baroc și să nu mai lase în preajma ei după decât arta minoră a porțelanului. (322).

Și muzica în sine nu era suficientă pentru sufletul occidental, fără accentul pe genul instrumental, care „elimină” omul din peisaj. 

„Muzica se eliberează de reminiscențele corporale ale vocii umane. Ea devine absolută.” (391 vol. I)

Poate fi o exagerare, care ignoră importanța operei, popularitatea lui Verdi, dar o speculație frumoasă. Care e dusă la ultimele consecințe prin elogiul făcut viorii, instrumentul dus la perfecțiune de occidentul european:

„vioara este cel mai nobil dintre instrumentele inventate și perfecționate de sufletul faustic pentru a vorbi de ultimele lui mistere (..) Arta occidentală în genere își atinge apogeul în muzica de cameră.” (321 vol. I)

Victor Grigore

evadare.ro
December 28th, 2021
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact