Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(cuprinsul serialului)
Întrebat care e data de naștere a culturii europene, Constantin Noica a indicat anul 325. E vorba de Sinodul Ecumenic de la Niceea, când se elaborează mărturisirea de credință creștină, sub patronajul lui Constantin cel Mare – deopotrivă împărat al Romei și al Bizanțului. Alegerea îmi place, pentru că împacă Estul cu Vestul, pune creștinismul la temelia Europei și nu rupe legătura cu moștenirea clasică greco-romană. Am spus în episodul despre magic, că mă nemulțumește această separație drastică din partea lui Spengler. Nu mai revin.
Noica însuși era admirator al autorului german, dar în acest caz, îl contrazicea de două ori. Spengler vedea în Occident o vietate distinctă de restul Europei și îi împingea data de naștere în secolul dinainte de anul 1.000. Văzând evoluția din ultimii ani, mă tem că suntem idealiști, cei care subscriem datei avansate de Noica. Și că Spengler se dovedește mai realist, în a descrie Occidentul ca pe „altceva”.
Notă. Se deduce din chiar titlul „Declinul Occidentului” că lucrarea nu are alt subiect. Așadar, în episodul de față vorbim doar de apariție. În următorul, vedem trăsăturile de bază și de ce l-a denumit Spengler „cultură faustică”. Iar în toate celelalte urmează să vedem cum se regăsește această categorie într-o serie de teme concrete din sfera artei, spiritualității, politicii. Temele vor urmări evoluția lumii europene, descriindu-i traiectoria, pentru a deveni tot mai actuale, aproape împletindu-se cu ce trăim.
Ca toate culturile din grila lui Spengler, și Apusul European are o fază premergătoare. Aceasta s-ar derula între anii 500 – 900. E perioada merovingiană, când important nu e că francii încep să dea câțiva conducători faimoși, care își vor lua titluri imperiale. La drept vorbind, erau doar niște căpetenii războinice, a căror amintire se putea pierde. Important e că are loc o trezire a sufletului unei noi culturi, care le dă semnificație de întemeietori.
Câteva repere istorice:
Imperiul carolingian, care avea capitala la Aachen (Olanda) e considerat nucleul Uniunii Europene. Includea și Elveția, alături de viitoarele Germania, Franța, Olanda, Belgia, jumătatea superioară a Italiei, parțial Austria. (Pe atunci, teritoriul românesc se afla sub stăpânirea avarilor. La propriu, nu la figurat.) Dar cum vom vedea, civilizația faustică îi include între fondatori și pe strămoșii ibericilor, britanicilor și nordicilor.
Am notat deja că, în teoria spengleriană, peisajul dă acea înclinație sufletească inițială. Pentru cultura magică, simbolul definitor e o peșteră în deșert, loc acoperit și misterios. Lumea magicului e acoperită de cerul înstelat ca o cupolă. (E cerul care i-a îndemnat pe caldeeni spre studiul astrologiei, apoi pe magii persani ai lui Zoroastru. E lumea tainică a creștinului.)
Pentru faustic, peisajul originilor e pădurea, loc deschis, care orientează privirea în sus, spre un spațiu fără limită. E pădurea foșnitoare și tenebroasă a vechilor gali, germani, helveți. Sunt copacii sacri, venerați de celți. Tot spre infinit trimite și țărmul mării, privit de vikingi și alți nordici, care se vor adăuga culturii faustice. Este un peisaj agitat, energic, care nu îndeamnă la interioritate, ci la acțiune, spațiu care se cere explorat și cucerit.
Spre comparație, orizontul rus (în care Spengler vedea o cultură incipientă) e cel al stepei, o întindere fără relief și fără dinamism, orientată spre pământ.
Toate culturile au ca declanșator și combustibil o intuiție de ordin religios. La anul 1.000, populațiile respective erau formal creștinate. Dar haina creștinismului primar, de tip magic, se dovedea străină de sufletul germanic, celt, saxon… De undeva din străfunduri renăștea un folclor germanic, care se împletea cu legende creștine. Trăsături ale zeilor nordici se împrumutau în folclor vieților sfinților.
Chiar mesajul evanghelic era „adaptat” de misionarii veniți dinspre Mediterana. Astfel încât Hristos era prezentat cu latura triumfătoare asupra morții, decât cu mistica smereniei.
Povestesc din memorie o scenă amuzantă, culeasă de Edward Gibbon din cronicile antichității târzii, în cartea lui despre Căderea Imperiului Roman. Ajunși la unii din ultimii păgâni din nord, misionarii îi conving pe conducătorii barbari să se boteze. Toți ai lor trec prin apa unui râu și ies creștini pe malul celălalt. La ospățul de după, proaspeții convertiți află cu încântare despre bucuriile raiului, care îi va aștepta după moarte. Deodată, unul din ei întreabă unde sunt părinții și strămoșii lor. De vreme ce au murit nebotezați, îi lămuresc călugării, aceia nu pot fi decât în focurile iadului. Moment în care căpetenia își ia tribul și o trece râul în sens invers, ca să anuleze botezul abia primit.
„Ceea ce un popor preia de la altul prin convertire sau imitație entuziastă este un nume, un veșmânt și o mască a propriilor sentimente, dar niciodată sentimentele însele. Motivele mitice ale vechilor celți și ale vechilor germani, la fel ca și tezaurul de forme transmise de călugări învățați și tezaurul tuturor credințelor orientale creștine, adoptate în întregime de Biserica occidentală, trebuie considerate materia din care sufletul faustic al acelor secole își extrage propria arhitectură mitică.” (pag. 552, vol. I, Declinul Occidentului, O. Spengler)
În opinia lui Spengler, apariția noii culturi dă naștere și unor națiuni. (Tranziție pe care o putem estima între secolele V și XII.)
„Limbile primitive nu oferă nici o bază pentru ideile abstracte. Dar la începutul fiecărei culturi are loc o schimbare capabilă să redea cele mai înalte probleme și simboluri în dezvoltarea sa.
Astfel, concomitent cu stilul romanic, cam în epoca francă, limbile germanice au dat naștere germanei și englezei, iar lingua rustica din provinciile romane de atunci a generat fraceza, italiana și spaniola; în ciuda originilor diferite, cele cinci limbi au un conținut metafizic identic.” (414, vol. I)
Panteonul vechilor germanici e cunoscut pentru zeii săi războinici. Totuși, Spengler e de părere că n-a fost o simplă trezire a vechilor zei, nici o întoarcere la păgânism. Ci o creație a unei mitologii noi, echivalentă cu perioada Iliadei, pentru cultura clasică.
Mitologia faustică se naște între 900 și 1200, perioada epopeilor cavalerești și a legendelor populare catolice. Culturile debutează cu o asemenea perioadă de creativitate debordantă, care în India ar corespunde epocii vedelor, iar în Egipt, ridicării piramidelor și legendelor Olimpului de la greci.
„Valhalla nu este de origine germanică. Aceasta nu era cunoscută triburilor din epoca migrațiilor și a apărut într-un moment anume și pe neașteptate, dintr-o necesitate pur lăuntrică, în conștiința popoarelor nou formate pe pământul Occidentului.” (551 vol. I)
În Valhalla se afla în vechime palatul lui Odin. Dar ea era și codrul unde valkiriile (fecioare mitologice) duceau sufletele vitejilor vikingi. E un folclor, care are echivalențe în basmele românești cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana. Unde se înfruntă Prâslea cu zmeii, sau unde se regăsesc motive străvechi, din credințe uitate, ca Baba Dochia, ielele sau Sfânta Vineri. Dar noua mitologie apuseană era chemarea unui altfel de suflet.
„Sufletul faustic se simte la el acasă într-o singurătate fără margini. Ce este Valhalla? Necunoscută de germanii migrațiilor și chiar de merovingieni, ea a fost imaginată de sufletul faustic (născând firește că sub impresia mitului antic păgân și creștin-arab); e vorba de două culturi anterioare ce se trezeau acum pretutindeni la o nouă viață în cărțile clasice sau sacre, în ruine, mozaicuri, miniaturi…” (257, vol. I)
În perioada de până în secolul XII sunt puse pe hârtie, în mai multe țări europene, câteva din temele mitologice cele mai populare. Care, cu siguranță, avuseseră anterior forme folclorice rudimentare. (Trec în revistă câteva, pe care Spengler le-ar fi considerat prea cunoscute să le rezume.) Tot dintr-o pădure, ca Valhalla, pleacă în căutarea aventurii tânărul Parsifal. El va fi recuperat secole mai târziu, de romantici și pus pe muzică de Wagner.
Parsifal se alătură miticului rege Arthur, strămoș spiritual pentru galezi și englezi. Ei fac parte dintr-un ordin, care păzește relicve sacre creștine – potirul în care s-a vărsat sângele Mântuitorului și lancea cu care a fost străpuns pe cruce. Graal înseamnă „potir” în vechiul grai al francilor.
Regele Arthur apără Britania de saxoni. Iar cavalerii săi, adunați în jurul Mesei Rotunde, nu se sfiesc să recurgă și la vrăjitorii.
Cântecul lui Roland îl are ca erou pe nepotul lui Carol cel Mare. Roland moare ca martir în lupta cu musulmanii sarazini și sufletul lui ajunge în Rai. Exact ca strămoșii săi păgâni, duși în Valhalla.
Similar, Cântecul Cidului, poemul contemporan spaniol, prezintă aventurile în războiul cu maurii.
Tristan era alt cavaler al lui Arthur și are misiunea să o ducă pe Izolda în siguranță la viitorul ei soț. Aceasta încearcă să îl otrăvească, dar otrava se arată a fi o licoare vrăjită, care îi face să se îndrăgostească.
Cântecul Nibelungilor e un poem despre onoare și loialitate vasalică. Îi are ca protagoniști pe regina fecioară a burgunzilor, Brunhilda, și pe Siegfried. Acesta apărea încă din legendele nordice, ca erou de tip Hercule, care se luptă cu Odin; iar ulterior ca ucigaș de dragoni, ca Sfântul Gheorghe.
Din acest sol fertil va răsări toată mitologia cruciadelor și restul literaturii medievale, despre onoare, curaj, aventură și iubire romantică. O nouă lume se năștea.
Victor Grigore
