Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
“Pana la cincizeci de ani fiecare om ajunge sa aiba fata pe care o merita”, spunea Orwell, si sentinta lui se poate aplica si oraselor, luand ca reper acelasi interval de timp. Unul fatidic, daca ne gandim la jumatatea de veac abia incheiata, reluata obsesiv ca referinta in cele mai diverse discutii, sau unul rezonabil, care permite manifestarea a doua generatii sociologice. O sentinta destul de cruda, daca e sa ne gandim la partea noastra de vina in mutilarea orasului (referirea e la Bucuresti, dar inclin sa cred ca diferentele reclamate de celelalte urbe sunt mai degraba orgolii locale decat realitate).
Cel mai acuzat e traumatismul dictaturii comuniste, mai precis delirul constructivo-demolator al ultimelor doua decenii ale epocii, cu urmari ce nu pot fi acoperite de face-lifturile ultimului deceniu si jumatate. Servilismul a facut atunci ravagii mai mari decat nepasarea si proasta crestere cu care suntem contemporani. Sa ne amintim doar ridicolul situatiei in care, in anii ’80, curtenii ajunsesera sa ii construiasca lui Nicolae Ceausescu, un intreg oras din mase plastice intins pe suprafata unei sali de sport. Arhitectul de ocazie se plimba pe deasupra covorului de machete cu ajutorul unei rampe mobile, inarmat cu un aratator din lemn cu care hotara peste care din casele de sub el aveau sa treaca bulevardele orasului sau imaginar. Si machetele se faceau si refaceau in fiecare noapte, intrucat “arhitectului” ii lipsea capacitatea de a intelege reprezentarea abstracta de pe o plansa. Jocul imaginatiei trecuse prin oglinda in realitate si cel putin una dintre ctitorii, blocul de marmura si piatra cu care se incheie, ce ironie, Bulevardul Victoria Socialismului nu mai poate fi trecut cu vederea.
Responsabilitatea, o meteahna contrara instinctului de conservare, e alungata si din memorie si din prezent. Confort sa fie cu orice pret si libertate maxima pentru orice idee pe care miile de arhitecti de ocazie le-ar putea avea. Ce rezulta, e de-aici si de nicaieri, o fata cu farduri, riduri si pe alocuri sarm pentru o capitala din Balcani, dar si din Europa. Proiecte precum “Bucuresti 2000” nu au depasit faza de propunere, in timp ce viata isi cere drepturile si schimba dramatic cartiere intregi. Nostalgia unui oras care sa aiba ca model casele din jurul Cismigiului sau de la Sosea nu isi va gasi leac, dar importanta e de acum incolo grija pentru cum se va construi pe viitor. Cladirile de birouri moderne si transparente, ba chiar si cea mai mare parte din cladirile rezidentiale recente sunt, per ansamblu, un pas inainte, desi multe tradeaza nivelul de educatie al celor ce le-au construit si o atitudine, din nou predispusa la acomodare, a celor ce le-au proiectat, caci istoria se repeta.
Servitutea justificata financiar poate produce pagube similare oportunismului politic. In luna in care ne-am despartit de Alexandru Paleologu, pronosticul sau ca “Romania isi va reveni dupa disparitia generatiei lasilor” pare, din pacate, optimist. Presiunile pentru acomodarea cu orice neplacere sunt la fel de mari si urmele lor la fel de vizibile.
(editorial publicat in revista Constructii civile si industriale, septembrie 2005)
Victor Grigore
