Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Individualismul este una din marcile modernitatii, un castig ce se rasfrange si asupra stilului de viate, implicit si al locuirii. Cu toate tanguirile casandrelor catodice cu privire la prezent, gradul de confort atins de individul contemporan nu are echivalent in istorie. Atunci cand nu e pusa in termeni cantitativi, dorinta de confort e descrisa cel mai adesea ca o fuga, o evadare. Locuitorul metropolelor isi masoare multumirea in soliditatea liniei de demarcatie pe care o trage intre el si forfota strazii. Iar cum o alta lege a societatii moderne spune ca oferta e generata de cerere, posibilitatile de etanseizare a existentelor nu intarzie sa apara. De la cartierele rezidentiale din afara oraselor, la portile metalice telecomandate, fatadele din sticla reflexiva sau laminata, pana la banalul termopan, diversele forme de izolare acustica, vizuale sau spatiala pot transforma fiecare habitat intr-o mica fortareata.
La polul opus individualismului, se situeaza viziunea asupra locuirii a colectivismului totalitar. Culmea acestei invadari a spatiului privat o constituie (fireste, excluzand deportarile) nationalizarile partiale. Doua sau mai multe familii cu istorii si niveluri de civilizatie diferite erau obligate sa imparta acoperisul unei locuinte mai generoase, in unele cazuri pana si bucataria.
Chiar daca situatia amintita era un caz extrem, dorinta post-decembrista de a compensa meschinaria statului la bloc e perfect de inteles. Si cand resursele au fost insuficiente pentru crearea unei adeverate nise de confort, inventivitatea romaneasca a dus la aparitia unor nastrusnicii precum „federalizarea blocului” despre care scria o gazeta in urma cu ceva vreme. Locatarii unui bloc oarecare de la marginea Capitalei pur si simplu nu putusera cadea de acord asupra folosirii putinelor resurse de care dispuneau, astfel incat isi zugravisera pe cont propriu fiecare palier, dupa buget si inspiratie. Ba chiar doue dintre etaje isi declarasera autonomia refuzand din capul locului orice investitie.
De 15 ani cursa pentru spatii de locuit seamana cu goana dupa aur a colonistilor si desi cativa au reusit se stinga niveluri ale excedentului locativ respectabile, cifrele sunt nemiloase: romanului statistic ii revine jumatate din cei 30 de metri patrati locuibili ai omologului sau comunitar. Bulgarii nu stau nici ei cu mult mai bine, in timp ce maghiarii au reusit performanta de a depasi cu doi metri patrati media europeana. Cat am avea de construit in urmatorii 20 de ani pentru a ne alatura mediei continentale? Aproximativ un milion de locuinte, 200.000 doar in capitala.
Probabil participarea la cursa pentru – oribile dictu – spatiul nostru vital ne abate pentru moment atentia de la starea “dependintelor” comune care ne-au ramas. La figurat, acestea sunt spatiile denumite indeobste publice, dintre ele, cel mai relevant find aspectul strazii. Strazile si spatiile verzi au pentru moment aspectul unor locuri parasite de toata lumea, uratite inadins de tot ce ne e de prisos si punctate de alura incrancenata a trecatorilor. Ignorarea spiritului comunitar, aflat pe linia de echilibru intre colectivism si individualismul egoist, se dezvolta concomitent cu cresterea constiintei sacralitatii proprietatii. Ce ne scapa din vedere pentru moment e ca si valoarea micilor noastre insule de liniste si normalitate e influentata de starea spatiilor care le leaga sau, functie de perspectiva, le separa.
(editorial publicat in revista Constructii civile si industriale, iulie 2005)
Victor Grigore
